VERZI ŞI USCATE

…to attend this:

photo credit: antonkawasaki

Inspirată de Runbaby şi ale ei drunken esemesis, mi-a revenit în minte o poveste despre drunken behavior.

Acum câţiva ani am plecat în vamă cu cineva. Cineva care urma să se întâlnească acolo cu altcineva, întâlnire cu iz romantic, aşadar eu ieşeam din schemă odată cu atingerea tărâmului vamesc. Nicio problema, eu mergeam oricum la apelul unui alt prieten, nu dăm nume, aflat acolo tot în context romantic – cu noua apariţie. Nu-i bai, mi-am zis. Acolo, pe tărâmul tuturor posibilitaţilor, în mod sigur găsesc parteneri de destrăbălare.

Ajuns în vamă, identificat prieten şi apariţie pe nisip – şi de aici începe drama. Duduia insistă să stau cu ei în camera.Şi insistă. Şi insistă. Eu ma ţin tare, realizez ridicolul şi îmi iau camera separată la preţ piperat, în aceeaşi vila, în speranţa că găsesc vreun cunoscut cu care să împart preţul as time goes by.

Wrong.

Aşadar până seara am petrecut pe plajă cu amicul şi apariţia care părea în continuare prietenoasă. Seara – m-am fezandat singurică între cei 4 pereţi foaaarte apropiaţi între ei(camera – deşi foarte scumpă, nu avea decat un pat imens şi era pe genul motel, adica un perete era format din usa glisanta dupa care ieseai direct afara. Toaleta era pe hol. Şi – aşa gata de distracţie am stat eu în cameră aşteptând un semn de la cei doi amorezi.

De aici să zicem că lucrurile au divagat. Duduia era venită (lucru cumva de înţeles) cu scopuri romantice şi era INvizibil deranjată de entitatea agăţătoare (adică, naivă fiind, m-am prins mult mai târziu). După încă 3 ore în care ea şi-a făcut somnul de frumuseţe şi tot, am ieşit pe bulevard. Ca la Eforie, pe faleză.

Odată ajunşi la Expirat m-am crezut salvată. M-am întâlnit acolo cu amicul 2, care s-a oferit să mă salveze. Ura! – mi-am zis. Ne-am aşezat pe nisip şi am început să dezbatem câte-n lună şi în stele. Langă noi, la câţiva metri, cuplul fericit se pupa mai ceva ca într-un videoclip Glenn Medeiros, cu un fundal format din luna şi barbaţi care se pişă în apă.

Deodată, destinul îşi vâră din nou gheara. Nişte indivizi improvizează spontan o bătaie. În apă. Jumătate din ei sunt goi, jumătate îmbrăcaţi (venind de pe uscat). În secunda doi – ce să vezi, amicul 2 era în apă, carând şuturi unui dezbrăcat care se tăvălea prin valurile înspumate. Ca prin vrajă apare şi salvarea, care îl înghite pe amicul 2, la căpătâiul unui avariat.

Totul s-a întâmplat în 5 minute. Şi iată-mă din nou cu amicul 1 şi cu apariţia. Care apariţie cască brusc, se întinde şi spune feciorelnic – ,,mie mi-e somn. Mergem?”. Noooo, nooo, n-aţi înţeles, unde să mergem? This is not Eforie, this is vama veche, let’s go somewhere, let’s do samsing. It’s barely 2 a.m.!!

Apariţia e de neînduplecat. Aşa că trecem pe la un chioşc şi sub privirile scandalizate ale apariţiei achiziţionez o sticlă de vodka şi una de suc de portocale, plus pahar de plastic, în ideea de a-mi prepara nişte şurubelniţe în timp ce caut amici de alcoolizare la telefon.
Bun, ajungem la vilă. Intru în camera, îmi bag caştile de la telefon în urechi (ţin minte că aveam doar 6 melodii şi pauză încărcător) şi îmi torn un păhărel. Şi aici ajungem la povestea în sine. După mii de esemesuri în care mi s-a explicat că nu, nu sunt în vamă, dar tu HEV FAN, şi nişte şurubelniţe buclucaşe, m-am trezit ca în Leaving Las Vegas – adica singură şi beată în vamă, la 10 metri de distracţie.
Şi ce am făcut? M-am dus la baie, am luat hârtia igienică, am scos dermatograful şi m-am pus pe înşirat idei (eram într-o pauză de agenţii şi tocmai fusesem la un interviu care se lăsase cu test – ce urma a fi rezolvat).
Când m-am trezit, în jur erau sute de bucăţele de hârtie igienică pline de urme de dermatograf. Majoritatea erau tâmpenii, două-trei decente printre ele.
M-am închinat.
Cam asta despre manifestările creative la beţie.
Povestea s-a terminat prost. Într-un minut blestemat am decis să rămân până luni, la insistenţele amicului (nu îmi dau seama de unde inconştienţa asta pe el) şi la prefăcătoria apariţiei.
Duminica seara mi-am găsit o cazare mai ieftina, undeva pe şosea, lângă Scoica. Camera şi aşternuturile miroseau groaznic, dar preţul era la jumătate.
Am ieşit din nou la bulivard. Ferit scos sticla de vodka din geantă, apariţia era cu fata şefului, îţi dai seama dacă vede aia cu ce distruşi umblă apariţia. Plecat fata şefului, concert Şuie, apariţia face BOOM. Right there, right then. Criză de gelozie îndreptată către mine, în faţa mea. Că lasă, eu mă duc să dorm, rămâi cu ea ca d-aia ai chemat-o, ca să stai cu ea, ca nu şitiu ce. Eu nu zisesem nimic. Gen – hello, sunt de faţă, ştii, măcar ai şi tu răbdare până în cameră… Mahala frate. Eram cu gura deschisă ca la dentist, nu înţelegeam, fusesem cuminte. N-am vrut cu ei în cameră, am baut singură ca boschetarii, m-am mutat după buget, n-am scos sticla de vodka ca să nu facă fata şefului apoplexie…. wtf is wrong with you?! Eu – mută. El – siderat. Apariţia fuge urlând pe plajă, amicul după ea. Eu o iau uşurel spre cazare. Ajunsă în cameră îmi dau seama ca nu le-am plătit pentru cameră (plătise apariţia şi pentru camera mea). Scot telefonul muribund, sun amicul. Amicul nu răspunde, era în mijlocul scandalului. Ar fi fost pesemne eviscerat dacă ar fi răspuns. Îmi dă sms mai târziu cum că nu ne putem vedea ACUM. Să ne vedem mâine. Zic – vii de dimineaţă să îi iei, da? Nu mai am baterie, trebuie să stabilim. Vii la 8 dimineaţa să ţi-i dau!
El – da, vin.
Dimineaţa, la 10, nu mai aveam baterie. Şi nici scrupule. Amicul – nicăieri. Mi-am făcut băgăjelu, am ieşit pe plajă. Am făcut baie. A fost superb. La ora 14 am intrat bine de tot în banii pe care îi datoram, am mâncat un prânz copios de una singură şi am plecat. La Bucureşti.

Amicul a plătit din buzunarul propriu camera mea apariţiei, care rămânea pe litoral. S-a întors la Bucureşti cu ia-mă nene, cu un camion.

Nu ne-am vorbit o perioada. Ne-am întâlnit doar ca să-i dau eu banii.

Ne-am împăcat dupa ce s-a despărţit de apariţie. Dupa multe alte scandaluri.

Scria Luciana acum ceva timp despre empatie…

Mărturisesc că în ceea ce priveşte empatia, Luciana mă bate de departe. Fata asta are o capacitate neomenească de a se pune în pielea cuiva, de a-i păsa de te miri cine de te miri unde doar pentru că în momentul ăla, în care nimănui altcuiva nu îi păsa de asta, ea a înţeles respectiva entitate.

Dar mai departe de asta, mă bucur şi eu de o anumită doză de empatie, pe care o consider un dar de undeva de departe. Ăsta e motivul pentru care nu plâng la piese de teatru, însă plâng la aplauze. Nu pot empatiza cu personaje, indiferent cât de reale mi-ar părea, însă empatizez instant cu actorii de pe scena care primesc aplauze. Îmi vine de fiecare dată să plâng în hohote la aplauze, indiferent daca am văzut o comedie sau o dramă. Mă pot pune în locul celor de pe scena, pot simţi ce simt ei. Poate sună exagerat, însă chiar pot simţi asta, şi ăsta e motivul pentru care consider forma de empatie care mi-a fost dată un dar. Pot simţi bucuria aplauzelor primite, pot simţi bucuria unui jucător de fotbal care a muncit toată viaţa şi acum a ajuns să stea în poartă la un campionat mondial, pot simţi bucuria unei florarese care a convins pe cineva să cumpere un buchet de garoafe, simt toate lucrurile astea zi de zi cu tot felul de ocazii inedite.

Poate şi voi aveţi darul ăsta. Poate nu e ceva inedit. Însă mie ăsta mi se pare în continuare una dintre cele mai tari chestii pe care mi le-a dăruit viaţa.

…mersului moca la concerte.

În acest sens am pregătit un playlist dumnezeiesc, gata să fie votat de voi.

Da’ să mă votaţi, da? Nu ca data trecută…

Mbineee.

Descoperire absolută. Asortată la peisaj.

Simt nevoia să share.

Nu e aşa că:

ASTA:

PLUS ASTA:

ŞI PLUS ASTA:

EGAL ASTA:

????

Înainte să ies din scara blocului înfig căştile în urechi. Pun iPodul pe ,,shuffle” şi trec prin piese până găsesc ceva satisfăcător, care se asortează cu ce se vede prin uşa blocului.

Azi am ales asta. Şi până pe la metrou am avut un soi de moment Ally McBeal. Ştiţi ce zic – oameni dansând pe muzică, cântând, făcând loc, păsărele zburând pe ritm…

De mers la concertul Aerosmith n-am ţinut neapărat. Ok, voiam să merg ca să îmi trăiesc nişte nostalgii. Nişte amintiri din liceu. Ce zic aici, nici măcar liceu…De fapt asta am şi scris la concursul de pe Hotcity. Că vreau să-mi amintesc cum era la 13 ani când credeam destul de sincer că lumea o să fie a mea. Aveam Aerosmith scris cu markerul pe un ghiozdan roşu, ştiam pe dinafară toate videoclipurile şi mi se păreau cele mai tari scurtmetraje din lume (nici nu ştiam eu ce e aia scurtmetraje, dar îmi dau seama acum că aşa le interpretam), ma identificam mereu cu Alicia Silverstone (deşi Liv Tyler era clar mai arătoasă, plus fata lu’ big boss). Visam versurile. Dacă mă trezeai la 3 dimineaţa puteam să zic pe nerăsuflate orice vers de pe Get a Grip. Uite că cine a jurizat a crezut că ăsta e un argument destul de bun şi am primit biletul.

Mare prostie făceam de ratam aşa concert. Acum îmi pare rău că n-am dat cei 300 şi ceva de lei, să fi stat în faţă, în Golden Ring.

Mi-am luat tricoul negru, blugii şi cureaua cu ţinte le-am furat de la Vlad, am tras converşii şi am luat cea mai hippioată şi uşor de agaţat de gât geantă cu pin-ul ,,I’m smiling. That alone should scare you” şi am purces la muncă de dimineaţă. La 12 am fost să ridic biletul caştigat, la 3 am fost la o prezentare (aşa prezentabilă cum eram ). Pe la 7 m-am văzut cu Alina în zona concertului.

Reamonn au fost decenţi, peste aşteptări. Băiatul ăla ştia o grămadă de română (înţeleg că nevastă-sa e din Cluj?!).

And then the show who blew my mind. De la prima secundă.

Stăteam acolo, cu Alina, acolo, în spate, pe piatra magică, cântam în cor cu toată lumea din toţi plămânii şi mă gândeam că e unul din momentele în care te bucuri că eşti în viaţă ca să trăieşti aşa ceva.

A fost mai mişto ca la U2.

Acum să vă explic. Din punct de vedere tehnic, evident că U2 rulz. Adică băeţii ăia au pe scenă o maşina mare care face în toate felurile şi aşa, plus ca umplu nişte stadioane imense şi ai impresia că eşti în burta unui balaur, că esti parte dintr-un organism gigantic. Da, that is very hard to beat up. Dar CONCERTUL de aseara l-a bătut la fund pe U2. Fără cine ştie ce efecte, fără ca Joe Perry să dea tot ce avea (sorry, Silvia , am auzit nişte rateuri dubioase în zona Joe Fuckin’ Perry – ca să citez colegul de la microfon). De la început şi până la sfârşit m-au ţinut într-un fel de transă. De unde mă aşteptam să fie o lălăială destul de patetică care să-mi demonstreze încă o dată că nu mai am 13 ani şi că oamenii se mai fac şi mari…

Guys, Steven Tyler rulz. Biggest showman alive. Tre’ să daţi neapărat click pe astea. Sunt ok înregistrate. Click, click, click, clickkkkk!!!!

Eu când mă fac bătrână, vreau să fiu Steven Tyler.

Mă simt ca un groupie d-ala clasic. Giz, ce concert, oameni buni!