Machinarium Frenzy
A început aseară, pe când aveam o indispoziţie cel puţin neplăcută. Îmi trimite Vlad un joc cu gâşte, oi şi vaci – numit Farm Frenzy (neah, nu-i ala de pe facebook) – ca să mă scoată din lumea lui bot-pus. Şi m-a scos. De tot. Băi nene, şi de n-am butonat de nebună până la 5 dimineaţa, nu m-am lăsat până n-am omorât toţi urşii, n-am făcut tot caşcavalul şi n-am terminat toate fermele.
Azi, povestind despre aventura mea nocturnă în ţara vacilor, primesc un upgrade de la Clara, Machinarium pe numele lui. E crimă. Îmi fac păcat cu voi şi pun trailerul. Recunosc, am trişat puţin. Destul. Da’ nu mai puteam, băi frate, mă căţăram pe faianţă.
Sweet Jane
Am fugit de Crăciun, în căutarea Crăciunului
Ştiu ce se întâmplă acolo. Că sunt nămeţi, lumea se ceartă şi cumpără, şi împinge, şi totul e urât. Ştiu, dar eu sunt aici, în bula mea, şi nu prea mă atinge mare lucru.
Paradoxal, lipsa banilor şi a jobului m-au ţinut iniţial departe de orice manifestare violentă specifică ,,celei mai frumoase perioade a anului”. Da’ aşa a fost de bine… am stat în cuibul meu şi am devenit din ce în ce mai fericită (cu risc de explozie). Am văzut zăpada de acolo de unde se vede frumoasă – adică de la fereastră. Am şi testat-o într-o seară de marţi pigmentată cu (cam) multă bere, în centrul vechi.
Moşu’ a venit direct la uşă, cu bomboane aduse de pinguini saharieni şi cu o punguţă cu praf de lumină. A doua zi a trecut din nou, să-mi aducă nişte ciorăpei coloraţi, aşa cum îmi plac mie, tocmai pe când tropaiam veselă în noii timberlanzi.
Am sărit apoi direct în maşină şi mi-am mutat temporar cuibul la Piteşti. Mai e o zi şi vine şi Crăciunul. Tare bine-mi pare că nu ştiu despre ce povestiţi acolo cu aglomeraţie şi îngrămădeală şi energie negativă.
Joy to the world…
Ciudat
Acum ceva timp am decis să nu mă mai expun. Cu atât mai puţin pe cei din jur. De ieşit mi-a ieşit, şi pariez că-mi va ieşi şi de acum încolo. Nu e nicio problemă. Pot trăi şi fără expunere publică. E însă ceva ce vreau, doresc, să expun acum. E o declaraţie.
Şi sper să o meriţi.
Tocmai m-am întors din club. Nimic special, mai ales dacă luăm în considerare geneza (Tanya knows…). O ieşire în club cum au mai fost mii. Sau sute – poate exagerez. O zi de naştere. M-am simţit bine, fără evenimente speciale. Happening-ul special însă, pentru mine, azi, a fost ăla de a vedea cum e fără. Fără el. M-am gândit că poate mi se va dovedi că e o iluzie, poate mi se va arăta că toata faza asta cu mine all mellow and sweet e doar o secvenţă dubioasă din care trebuie să ies. Sau nu.
Şi răspunsul e că nu. M-am gândit toată seara la cum ar fi putut fi toată chestiunea asta dacă ar fi fost şi … Dacă ai fi fost şi tu, că ştiu că citeşti ce scriu aici, pe tărâm oficial 
Aşadar, e public.
Ce să mai.
Şi cred că ar fi fost mult mai frumos. O dau în sirop rău?
Tu ce ai fi dacă ai putea să alegi?
Anul 2018. Deloc departe, dacă stăm puţin să ne gândim. Marea răfuială roboţi – oameni. Ăsta e scenariul din Terminator 3. Şi întrebarea care se impune e – dacă ai fi actor debutant şi ai putea să alegi între două tabere, ce ai face? Întotdeauna, în toate filmele, roboţii sunt ăia răi, iar oamenii sunt ăia buni. Dar – trecând peste clişeu – tu ce ai vrea să te faci atunci când o să te faci mare? Om sau robot?
Dacă m-ai fi întrebat chestiunea asta acum 2 săptămani ţi-aş fi spus fără umbră de îndoială că aş fi preferat să cresc robot. O roboată care-şi vede de treabă şi care la o adică, la nevoie, se bate cu oamenii. Că oricum nu îi pasă. Să dea cu oameni de pământ, să n-o intereseze că alţi roboţi ca ea o cam încasează de la umanoizi, să aibe drept hobby curentul electric şi … cam atât.
Asta era acum două săptămâni. Şi aş fi dat răspunsul ăsta tocmai pentru că sunt om. Şi oamenii se satură.
Acum însă…
Neprevăzutul ne mănâncă pe toţi
Am abandonat blogul ceva vreme din cauze …neprevăzute. Despre care n-o să zic decât că sunt pozitive . (BTW – am pus gheruţa pe Decât o Revistă. Foarte mişto, felicitari!).
Am de recuperat enorm la concurs – despre Superblog vorbesc. Vai, dar şi când revin… o să vedeţi voi.
Joi ne vedem la zilele BIZ, ziua pe tema CSR. Eu o să fiu acolo în calitate de voluntar Charity Gift. Dacă daţi pe acolo, wave and say hi.
Duminică, la Gaudeamus, la 11 dimineaţa, se lansează Romanul Tabu. De anunţat nu m-au anunţat încă, dar din moment ce scrie că …particip, presupun că …particip. Surpriza plăcută – pentru mine – a fost că titlul coincide cu capitolul scris de mine. Nice Aşadar, dacă n-aveţi ce face duminică dimineaţa-prânz, ne vedem la Romexpo.
Acum e tot duminică, e 8 dimineaţa şi mă apuc de treabă. Am de scris pentru copilul Ionoukăi - nu, Ionouka nu a născut ), dar are un job care e mai ceva ca un copil. So, dacă vă pică-n mână vreo ediţie de Bucureşti a revistei Zile si Nopti, uitaţi-vă cu atenţie, că s-ar putea să vă împiedicaţi şi de vreun textuleţ pinguinesc.
Soundtrack-ul zilei:
Goodies de Bruxelles
Well. Pentru ca de vreo juma’ de an sau ceva sunt pe genu’ sa ne uitam la partea pozitiva a cacatului”, iata ca in ultima zi “activa” de brasalz (adica in afara de azi, cand am fost mainly ocupata cu decolari si aterizari), m-am dus sa vanez partea pozitiva a cacatului de care va povesteam.
Si se facea ca era soareeee. Si frumooos. Si pinguinul a zis sa iasa sa se invarta ca c..l in caldare prin cartierul in care se afla, sa vada ce si cum. De fapt, ca sa fim sinceri pana la capat, a iesit la soare intr-un acces de superstitiozitate, cautand un “semn” ca vorba lu’ haichiu -”tohotu’ vaha fihi bihineeee!”. Si dupa invarteli si suceli regulamentare, pinguinul a dat peste ceea ce se numeste Ambasada Romaniei. Bah, daca nici asta nu e semn… Adica era o cladire urata, dar e singura ambasada peste care am dat in ziua despre care vorbim. Asadar, dupa ce am gasit SEMNUL, m-am hotarat ca acum pot merge sa cumpar unt de arahide. Baietii cu care imparte Crina frigiderul aveau UNT DE ARAHIDE. Adica ceva de ce eu stau departe pentru ca pot da gata un borcan odata ceea ce nu e bine (mai ales daca stam sa ne gandim ca mi s-a trantit ca trebuie sa slabesc, acum 2 zile, cand eram in cautarea unor raspunsuri filozofice. Se pare ca filozofia era a cantarului. In fine). Asa, si baietii astia care erau niste bunaciuni (Crina, iarta-ma) aveau unt de arahide, de care nu m-am atins pentru ca sunt persoana cu principii. Totul pana la borcanele oamenilor! Si am intrat la un carrefour express sa ma aprovizionez.
Dupa care mi-am dat seama ca-s pe strada cu BISERICA (singurul meu punct de reper) si ca sunt in paradisul CHESTIILOR DRAGUTE. Completate seara la peregrinarea catre cartierul african (unde am vrut sa probam peruci dar nu s-a putut. Am aranjat insa un breton de peruca, cu tandrete).
Si iata lucrurile dragute despre care vorbeaaaaaaam. Tan tan tan…
Cute, cute, cute
Sosetele mov veneau cu scrisorica atasata. De undeva din Irlanda (de unde e baiatu’ ala draguuuut de la Crina din casa…Crina… ce face baiatu’ ala dragut?? Sa-mi zici daca ii e dor de mine…). Si in scrisorica scria “The Best way to make your dreams come true is to Wake Up” )) Daca nici asta nu e semn… Ce naiba mai e.
Siiii, the cutest stuff in Brussels (scuze Crina, nu, nu esti tu, e dansa):
Si mai avem la numaratoare ceva superb:
Si iata ce ma astepta in AEROPOOOORT. O, da, noua carte a lui Nick Hornby.
Cea mai frumoasa zi…
…din ultima luna calendaristica. No doubt about it. Soare, cald cat sa fie bine, strazi, culori. Pop corn, limonade, covrigi, cafea, o salata. Cismigiu, centru istoric asa peticit cum e el. Treptele muzeului de istorie. Frumu tare.
miere. e miere.
love birds
Velcom. I hev bin expecting iu.
Conversatia mea de fiecare seara a inceput azi cu “Hello, little vampire”. Mda. Ma transform in vampir. Nu tocmai mic, but still vampir. Si cum sunt kinda cute, cred ca pot sa fiu numita si “little vampire”.
Tre’ sa caut melatonina aia si niste ceai de dormit. Si sa nu mai dorm ziua, ca un porc. Dar vaaai, cat imi place sa dorm ziua!
Acum e perioada in care o sa le aud pe toate – ca e nesanatos, ca sunt depresiva (nu, nu-s depresiva), ca nu e normal. Problema este ca organismul meu inregistreaza acest ritm ca fiind normal. Inca din copilarie. Nu e neaparat un sleep disorder de genul insomnie, narcolepsie sau eu mai stiu ce. Dorm neintoarsa! Doar ca nu atunci cand trebuie. Si nu e vorba neaparat ca as fi macinata de gaduri infioratoare noaptea, ci pur si simplu I like staying up late. Nu stiu ce dumnezeu tot gasesc eu de facut, dar …gasesc.
Am amintiri de prin clasa a 4-a, a 5-a, cu maica-mea batand noaptea in perete ca sa apara o ora mai tarziu cu parul turtit de la perna in prag rastindu-se in soapta: “Mai copile, tu nu esti normala?! Tu vezi cat e ceasul! Culca-te odata ca maine nu te trezesti si iar trag de tine!”. O, da. And so she did. Day after day after day. Nu imi amintesc nici macar O ZI din cariera mea de eleva cu ore de dimineata in care sa ma fi trezit de bunavoie, fara amenintari, cu toata combina care urla de trezea blocul si maica-mea care dadea ture din 2 in 2 minute exclamand “Doamne! Tot nu te-ai trezit?! Hai odata!”. ”Pe cine-oi fi omorat eu sa trag asa de tine toata viata”.
Well…
So? Melatonina, anyone? Some tea? 
photo credit: Caitlin House
Imblanzirea scorpiei
…care este eu. De ceva zile incoace. Poate m-a ajuns romantismul dupa cele doua bucati nunti la care chiar mi-am dorit sa merg.
Stiti cliseul ala cu oamenii care urasc nuntile? Eeeeeei bine, fix in el ma incadrez eu. Ma enerveaza lautarii chiar daca fac parte din traditie, ma scoate din sarite “obligatia”, ma irita rudele pupacioase, nu-mi place sa “sed mumos”, nu-mi place sa dantuiesc hore si sarbe – desi da, stiu, oameni buni, stiu sa topai pe un ritm de genul ala, nu e mare filosofie – ma deranjeaza treaba cu buchetul si cu gasca de femei isterice.
In ultimii ani am fost la cate o nunta pe an. Pe care am ales-o. Anul asta am ales doua. La una m-am autoinvitat de-a dreptul, la cealalta am acceptat invitatia, desi eram sa zicem o… fosta colega de serviciu cu care nu existasera prea multe lucruri de impartit. Motivul pentru care am ales aceste nunti se numeste simplu – POVESTEA. Ambele evenimente au avut niste povesti superbe ca fundament, si – call me cheesy – dar mi se darama toate rautatile si maraielile cand aud povesti. Stiti cum e cobra aia cand ii canta fachirul? – Ei – asaaaa sunt eu cand mi se spune o poveste.
Si dupa doua saptamani marginite de doua povesti pe cat de frumoase pe atat de diferite, si de doua nunti pe care nu le pot compara cu nimic si nici intre ele, ma declar invinsa.
Stiu, sunt siropoasa.
Si cu capul …in nori.
Si un pic confuza. Doar un pic
Aaaa… si am uitat sa va zic. Se poate, domnule, se poate. Si fara lautari, si fara sarbe, si fara rude pupacioase, si cu conceptu’ cu buchetu’ adaptat, SE POATE. Si tot nunta ramane. Doar ca mult mai frumoasa.
The lollypop punk-rock symphony
ze fairytale thing
