Nu e aşa că:

ASTA:

PLUS ASTA:

ŞI PLUS ASTA:

EGAL ASTA:

????

Lipsa facturilor nu mi-a tras niciun semnal de alarmă, pentru că animalele de la RCS emit facturi în medie de două ori pe an, rezultat al unui algoritm misterios (presupun că se cheamă nesimţire).

Şi aşa am continuat să plătesc lună de lună – aprilie, mai, iunie… Când brusc rămân fără cablu. Exact cum v-aţi aştepta, adică într-o seară de vineri.

Sunat la ei, rezultat – decuplat pentru neplată. Aparent, nu am mai plătit din martie. Să ne înţelegem – banii mei au plecat din cont şi au intrat în al lor lună de lună. Cablul de mers a mers până în iunie (ca sunt ei băieţi mişto şi m-au lăsat aşa…).

Ce am făcut? Cu spume la gură am downloadat toate plăţile către RCS din august 2009 până în prezent şi le-am trimis la adresa indicată, adică collection arond rcsrds sau ceva de genul. Am primit un autoreply, cum că treburile vor fi analizate de departamentul financiar-contabil.

Sâmbătă am sunat din nou. Da, fireşte, mi s-a comunicat acelaşi lucru, că în IUNIE am plătit factura din februarie (!!!) şi că până nu plătesc (nesimţita de mine care sunt), nu mi se dă drumul, degeaba insist.

A urmat reclamaţia la OPC – ghiciţi ce – daaa, respinsă pe motive de lipsă bon fiscal. Adica dacă eu am trimis alora banii din cont în cont nu se pune.

Tot sâmbătă am sunat la ROMTELECOM şi am luat IpTv (adică Dolce Interactiv), netu’ merge mai bine şi e mai ieftin (de la ADSL la VDSL), teveul mă costa tot cam a RCS, variante sunt mult mai multe şi e mult mai mişto.

Gata, e vremea să crape odata nesimţiţii aştia care şi-au împărţit Bucureştiul cu Astralul şi care s-au culcat pe urechea că îi doare în paişpe ce crezi şi ce nemulţumiri ai. Ţin minte şi acum cum am stat o lună fără cablu. Se putea plăti doar la sediu, aveau program doar până la 6 şi dacă ţi-l tăiau, nu conta că plăteai a doua zi. Dura săptămâni întregi să vină să îi dea drumul din nou. Şi asta cu supărări din partea lor că de ce ai serviciu şi nu stai mereu acasă să îi aştepţi, cine ştie, poate azi vin…Ţin minte când aveam aceeaşi problemă cu un coleg de serviciu şi sunam amandoi în acelaşi timp. În fiecare zi. Timp de 3 săptămâni. De fiecare dată alt operator neştiutor şi nevinovat căruia nu-ţi venea să-i zici de dulce, că nah… ce vină are el, nu?

Nu până acum nu m-au reconectat deşi le-am trimis dovezile de plată. Bine că nu mai am nevoie.

Gata măh, să nu mai aud de aştia!!! Niciodata!!!

“Cu siguranţă, toate ar arăta altfel dacă aş fi un om religios, dacă aş putea crede că dincolo de această viaţa mai există ceva. Fie şi iadul. Nu sunt nici pe departe din specia liber-cugetătorilor. Din punctul meu de vedere, ateismul este o trufie cam imbecilă. Cum să-ţi imaginezi că toate misterele din banalităţile care ne înconjoară, dintr-o dimineaţă cu cer indecis sau din pietrele înnegrite, vara, de lumină, se explică doar prin chimie, fizică şi mecanică? De câte ori mă uit la Animal Planet şi constat câte taine ascund cele mai elementare forme de viaţă, sunt uluit. Mintea mea nu reuşeşte să priceapă cum au apărut toate acestea. Nu pot merge mai departe. Şi mă blochez aici. Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de el, s-a zis. Nu-i adevărat. Eu am nevoie şi nu l-am găsit. E şi aceasta o cauză a faptului că, sub masca mea de om sobru şi raţional, sunt mai vulnerabil decât îşi închipuie alţii. Şi sunt pregătit, mai bine decât aş fi vrut, să vorbesc despre eşecuri.” (O. Paler)

Şi Carlin, că ziceam despre asta într-un comentariu anterior :

Si acum, că i-am citat pe Paler şi pe Carlin (amândoi sunt acum decedaţi, probabil că s-au lămurit cum e cu viaţa de apoi), o să formulez şi eu, cu cuvintele mele, ce cred şi îmi asum.

Cred că religia e bullshit, precum Carlin. Nu îmbrăţişez niciuna dintre ele. Sunt botezată ortodox, precum majoritatea copiilor români, însă tot ce reprezintă pentru mine religia este TRADIŢIE. Tradiţie pe ale cărei obiceiuri le respect, în parte, din respect pentru părinţi şi identitate. Cred, însă, că religia e bullshit.

Şi mai recunosc că habar n-am ce-i dincolo. Că mă depăşeşte, pe mine ca pe restul oamenilor. Sunt multe lucruri care mă depăşesc – şi sunt uimita de frumuseţea unor lucruri, precum Paler. Sunt de acord, la fel ca el, că exista o doză de divin în multe din jur. Nu-s nici pe departe o atee cinica. Uneori cred în paranormal, sunt zile în care cred în fantome. Zile în care cred în energii şi karma.

Sper să fiu în stare să fac diferenţa între bine şi rau, în mare parte din viaţa asta. Sper să fiu în stare să fiu un om bun. Încerc să aflu cat pot de mult şi să simt cel puţin la fel de mult în viaţa asta. E limitata şi încerc să extrag cât mai multe din ea. Şi cam atât. Cam asta e credinţa mea. Ea nu conţine rugăciuni şi nici mătănii. Nu presupune aprinderea vreunui numâr de lumânări şi nici închinatul la vreo icoană. Şi, îmi pare rău să dezamăgesc pe alţii ca mine care au impresia că sunt religioşi – asta nu e religie.

Dragii mei, satana in sfarsit ne-a pacalit si ne-a facut sa credem ca nu exista si acum, ca ne-am dus si la spectacol, ne-a pacalit sa o mai si preamarim. Oamenii astia traiesc intr-un film prost, d-ala cu buget minuscul, in care satanistii cu glugi trase pe ochi vrajesc omenirea si-o fierb apoi la foc mediu in cazane.

Ei, pe astia i-as face tocana.

Cred ca daca as putea fi acuzata de discriminare de vreun fel, capul de acuzare no 1 ar fi ,,discriminarea habotnicilor”. HUO.

I-as casapi pe toti astia care au impresia ca le stiu pe toate. Pe toti astia care se dau crestini doar ca sa arate mai bine cu degetul. Pe toti astia care stiu exact CE SI CUM.

Iar alora care se indoapa cu documentare ieftine americane in care ti se explica de ce roacherii sunt satanisti, le-as recomanda sa vada si Religulous. Asta daca nu le e prea frica ca iese dracu’ din monitor si le da o limba pe fata.

In rest – mars, ma! (click de credeti ca exagerez)

(da, I must be possesed)

Joi a fost gala de deschidere a Festivalului de Film European. Cu mare tam-tam, tot ICR-u-n păr, invitaţii la plic roşu (danke, Ioana). Când, ce să vezi. Haos. Rupere. Am reuşit cu greeeeu să găsim un locşor în sală. De fapt locşoare răspândite peste tot, foarte în faţă. Deh, asta e. Aglomeraţie de oameni speciali.

Şi acum o să încep cu capitolul binecunoscut – ,,probleme cu organizarea”. Adică film nemţesc celebru (avem cronicuţă în Zile şi Nopti de joia asta, de binevoiţi să căutaţi şi să consemnaţi), ditamai gala, subtitrare ALBĂ. În film alb-negru. Adică scene întregi în care am admirat subtilităţile limbii germane sublime, dar care mi-e necunoscută cu desăvârşire. Şi, după exclamaţiile din jur, la fel de necunoscută multora dintre vecinii de sală.

Trecu şi asta, dar aflu acum că filmele franţuzeşti nu prea au subtitrare. Nada. Acum, înteleg că suntem neam de francofoni şi că ar trebui să fim iluştri cunoscători ai limbii cu pricina, mai ales dacă ne dăm din target de festival de film independent, ÎNSĂ, ce naiba măh.

La Nuntă în Basarabia cică s-a blocat cd-ul. Se redifuzează lunea viitoare ca să zic aşa.

În seara asta plănuisem să merg la MŢR, să vad Eldorado. Belgian. În limba franceză. În lumina celor nou aflate, mă întreb de mai are rost. Că doar ca să mă duc şi să mimez ca înţeleg perfect graiul lui Gargantua nu cred că are sens…

De aici dilema…

Later edit – fost, văzut. Filmul – aşa şi aşa. Subtitrarea – existentă. Dar băi frate, puneţi şi voi ecranul ala mai sus la grădină, că nimic nu se vede de capetele celor din faţă. Iar eu mi-s înăltuţă…

Plus – urâta tare treaba cu băncile vopsite de curând. Eu am scăpat nemarcată, însă am două alte cazuri vărgate bine. Cu vopsea. Verde. Ihz. Credeam că ţăranul român e folosit cu tentă idilică în denumire…

Este vorba despre faptul că acum, as we speak, am chef să îmi etalez un punct de vedere care sigur va irita mulţi ochi.

Se tot vorbeşte de legea maidanezilor, să fie exterminaţi, să nu fie exterminaţi, să fie sterilizaţi, să fie făcută ţara maidanezilor etc.

Da, sigur, nu e vina lor că s-a ajuns la asta. Da, da, drepturile animalelor, sunt mai bune decât noi, iată ce privire blajină. Masacru, carnagiu, filme triste etc.

Da, dar la fel de sigur nu vreau să-i mai vad. Nu vreau. Pe acele suflete nobile, mult mai curate decât cele ale oamenilor etc. Să nu îi mai văd! Mi-e frică să mă duc să iau un suc, mi-e frică să mă duc până la mall cutreierând printre cele nu mai puţin de 3 haite de câini de cel puţin 12-14 capete fiecare.

Să fie sterilizaţi? Mda. Asta ar însemna să nu se mai înmultească. Mă rog, să zicem că întotdeauna se poate mai rău. Şi să fie lăsaaaţi aşa, pe stradă, pardon – în grija cetăţenilor – până mor de moarte bună – adică în medie vro 8 ani d-acu încolo (if we get lucky). Şi unde va fi, mă rog, cetăţeanul vigilent atunci când haita de ,,simpatici maidanezi” (prietenii ştiu de ce) vor considera că li se încalcă teritoriul şi vor ataca nush ce copil trimis de tac-so să îi ia ţigări pe la 10 seara?

Tremură pipota în mine în fiecare seară. Taxiul nu poate să mă bage în scară, există o alee destul de lungă şi mulţi căţeluşi foaaaarte drăguţi care se isterizează din te miri ce. Cu bicla te hăituiesc, cu joggingu te aleargă, se pişă şi se kk peste tot, de muşcat muşcă din motive care nu-s problema mea. Cert e că o fac pentru că li se năzar chestii. Pentru că, guess what, sunt în mediul greşit.

Da măh, da, nu e vina animalului. Da’ nici a mea nu e. Şi da, în mod egoist şi inuman, şi rău că oamenii sunt mai răi cacâinii şi toate cele – EU ÎI VREAU DISPĂRUŢI. Cum se poate, cum nu se poate. Dacă vine careva cu o soluţie (i)realistă – de genul – are el ţara lui particulară şi bani să angajeze dădace la câini, şi pune toate astea la dispoziţia pufoaselor şi sensibilelor creaturi hăituite de oameni fără milă pe străzile capitalei, atunci o să votez pro.

Până atunci, n-o sa ader la nicio mişcare d-asta mai mult sau mai puţin virtuală de gen ,,împotriva nush cărei legi”, ,,să salvăm maidanezii”, ,,maidanezii sunt ai noştri” etc. Ai mei nu sunt, clar?

Şi-acuma hai, că am chef de ceartă. Rău de tot.

Autobuzul special despre care am aflat mai târziu că există (şi nu mulţumită tipului de la recepţie, ci datorită internetului) circulă doar până pe la 8 seara. Biletul costa 3,50 euro. Noi am dat 6 euro jumate pe taxi. Două persoane. So you know…

(mi-am amintit acum şi bonusul – taximetriştii de aeroport sunt la fel ca ai noştri: la dus am fost ocoliţi şi taxaţi cu 15 euro, deşi aparatul arăta 8 – chipurile pentru că am avut bagaj mare).

Şi acum să vă explic. Duduia Gabriela Popescu, din Cluj, de 24 de anişori din câte văd pe contul de facebook, care se ocupa în principal cu moţarea şi fabricarea de varii accesorii (eu cred că are o chinezoaică închisă în debara care face treaba în locul ei – aţi văzut Desperate Housewives? ), s-a gândit să scrie un articol pentru un site clujean. Şi în timp ce scria, i-a venit inspiraţia. Nu sub formă de muză, cum se mai întâmplă, ci sub formă de plagiat.

Aşa. Acum vine partea cea mai tare. De obicei, persoanele care plagiaza, îţi fură articolul, îl modifică pe ici pe colo, şi în caz că te sesizezi, zic că e coincidenţă- Şi n-ai decât să te agiţi până mori, că ei o dau înainte cu coincidenţa. E greu să contrazici asa ceva. Doar există atâtea coincidenţe…

Dar nuuu, nu. Domnişoara cu pricina a considerat că e muncă prea mare să prelucreze ideea într-o formă nouă. Măcar pe ici pe colo (d-aia nici nu prea cred că-şi face singură pampoanele). Aşa că a scris infect o propoziţie de început, cu litere mâncate şi cuvinte mutilate, a trântit un copy-paste, şi a încheiat glorios cu ceva ce n-are NICIO legatură, semnând ,,Gabytza”. Pam-Pam! Eh, dacă mai aveaţi vreun dubiu referitor la calităţile personajului, cred că deja vi le-am spulberat. Găbytzo, să ştii că site-urile clujene pot fi accesate şi din Bucureşti, oricât de improbabil ar suna.

Partea CEA mai amuzantă este că – dacă binevoiţi să scoateţi ochelarul- Ioana scrie cu ,,î”, pe când duduia scrie cu ,,â”. Eu am observat. Ea nu s-a obosit să facă ceva în legătură cu asta.

De ce ţin să solidarizez? Păi pentru că mi s-a luat de toate nulităţile care se dau vedete. M-am săturat de toate lichelele pupătoare-n fund. De oamenii fără merite, de obicei, care se  alintă în laude pe care nu le-au câştigat. Pentru că această Gabriela Popescu, spre diferenţă de alte puştoaice din Cluj, care poate ar fi şi talentate, are un spaţiu la dispoziţie în care să se exprime, pe un portal al oraşului. Un spaţiu care poate îî aduce şi ceva bani, în orice caz îi aduce nişte capital de imagine (proastă, pentru ca nu e în stare să-l valorifice, dar asta e alta discuţie). Pentru că mizerii de genul ăsta se întâmplă până şi în online-ul ăsta. Pentru ca se apropie era lui goagăl şi asta nu poate să mă lase indiferentă.

Pregătiţi ouăle stricate, şi loviţi spre respectabila Gabytza. Tre’ să încaseze cineva papara pentru mizeriile astea!

L.E.: Am sters initial articolul, vazand ce am provocat incercand sa-mi explic un sentiment. Acum m-am suparat din nou pe mine si pe faptul ca nu stiu decat sa-mi iau jucariile si sa plec, si iata ca il republic. Toate comentariile, insa, au disparut. Daca vreti sa le refaceti, do your thing. Eu am obosit. Imi pare rau ca n-ati inteles esentialul. Poate nu mai stiu sa ma exprim… asta ma pune pe ganduri.  Nu doream sa provoc o reactie anume desi tonul meu poate asta a inspirat. Eram furioasa pe un fenomen prin care trec in ultima vreme, pe care chiar nu vreau sa-l fac public. Asa ca am decontextualizat fara sa stiu ce-mi asum facand asta si iata ca m-am trezit cu toata diaspora cu orgoliul ranit facand exact ce speram sa nu faca. Adica sa se simta.

Spun inca din prima fraza -ca sa fie clar pentru toata lumea. Nu incerc sa fac vreo critica cuiva anume, si nici nu imi doresc contraargumente. Am fost si voi fi implicata in destule discutii de gen incat sa nu mai vreau sa mai aud asta. Nu bat saua sa priceapa iapa. Nu ma refer la CINEVA sau la mai multi cineva. E vorba doar de mine.

Vreau sa fac un statement socant. Stiu. Socant. Dupa ce vi s-a facut deja pielea de gaina citind titlul, confirm acum – da, eu vorbesc serios. Sunt eu, aia care o sa stinga lumina aici in orasul asta imputit pe care il detestati cu totii.

Nu ma intelegeti gresit. Repet – nu e o judecata. Cunosc o gramada de oameni care au plecat si care au avut motive sa o faca. Bon. Ca au simtit o chemare aparte pentru un anumit loc, ca au avut o oferta buna de job, ca urmeaza un curs, ca s-au indragostit. In fine, exista motive. Si toti imi sunt dragi si nu caut cearta si nici resentimente. Eu nu despre asta vorbeam si nici nu sustin ca niciodata in viata mea n-o sa plec de aici. Ca asta n-am de unde sti.

Vreau sa zic doar ca atata timp cat nu am vreo oferta-surpriza de munca, atata vreme cat nu ma casatoresc la Helsinki, atata vreme cat n-am ramas singura pe lume aici si pur si simplu am nevoie s-o iau de la capat in cu totul alt loc, atata vreme cat nu am visul de a trai langa o padure de o anumita specie care nu creste aici, sau pe malul unui ocean care nu are tarm in Romania, atata vreme cat… etc, eu nu vreau sa plec. Nu vreau sa plec din locul asta pestilential, cum vreti voi sa-i ziceti, pe care eu il numesc casa doar pentru ca m-am saturat de ALTII. Daca toate popoarele astea din lumea asta s-ar fi carabanit in tari mai misto atunci cand le-ar fi fost greu stau si ma intreb care ar fi fost situatia. Da, sigur, au fost mafiotii care au plecat din Italia in State. Alti destepti. Si macar atunci America aia era un soi de taramul fagaduintei pentru toti saracii din lume. Care acum au dus lumea-n criza, dar sa nu ne infierbantam prea tare.

Am inceput sa aud atat de des “bai, m-am saturat eu vreau sa plec” fara niciun motiv convingator din punctul meu de vedere, incat…

Bine, ma… duceti-va cu totii acolo in locul ala unde cresc cainii cu covrigi in coada. Unde, sigur, e mai usor. Si unde oricum sunteti mai deschisi si mai toleranti, ca doar sunteti musafiri. Si oricum toate chestiile rele sunt “exceptii”.

Repet – nu vreau comentarii cu milioane de argumente legate de pitzi si de manele si de mizerie si de politicieni. Discursuri stiu si eu sa fac. Doar ca sunt acum intr-un soi de dispozitie a la Alexandra Svet, asa, mai putin pasiunea pentru team building, parul indreptat cu placa si expertiza in power point.

Imi place casa mea, imi plac prietenii mei. Imi place ca pot merge la teatru ca sa vad piese intr-o limba pe care o inteleg si mai mult de atat – o simt. Imi place limba mea. Imi place ca pot vedea filme subtitrate inca. Imi plac locuri in orasul asta mizer, in aglomeratia asta urbana fara noima. Imi plac oamenii care nu renunta usor. Imi place viata traita alert si n-o sa-mi placa niciodata linistea deplina. Decat pentru – sa zicem – un timp scurt. Cand o sa-mi placa linistea o sa ma mut la Cluj. Sau intr-o casuta din…Ardeal, sa zicem. Nu stiu. Sau poate o sa ma mut undeva in… Guatemala, pentru ca acolo ma va duce viata. Sau poate la Paris. Sau poate in Havana. Dar asta se va intampla pentru ca asa se va intampla.

De calatorit cu siguranta voi calatori mult.

Dar mai scriu o data cu majuscule de data asta, ca sa fiu sigura ca se citeste si de departe NU VREAU SA PLEC DIN ROMANIA DE DRAGUL DE A PUTEA SPUNE CA AM PLECAT DIN ROMANIA, pentru ca in Romania e urat si pute, si e tigani si e mizerie iar eu sunt prea fina si prea occidentala pentru treaba asta.

Aici am parinti, aici am prieteni. Aici e tot ce mi-e mie drag, asa handicapat de-un picior si cu un termopan langa un vestigiu cum e locul asta. Si pana n-o sa-mi dea careva un argument al dracu’ de bun sa ma car de aici, n-o sa se intample. N-o sa-mi iau campii.

N-am fost niciodata nationalista. Nu dau doi bani pe nationalism. Dar nici nu inteleg de ce mi-as taia radacinile doar pentru ca altii fac asta. Sau pentru ca altii mai rai ca mine traiesc aici. Sunt foarte flexibila. Ma adaptez. Dar am niste radacini si nu ma joc cu ele doar pentru ca “m-am saturat de Bucuresti, tu mai suporti?”.

Ce? Daca mai suport mai exact ce? Sa-i vad pe ai mei once in a while cat suntem cu totii in viata, sau sa am cei mai buni prieteni din lume? Sa imi iubesc casa chiar daca in scara se joaca uneori barbut cand e frig afara?

Da, sincera sa fiu mi s-a luat un pic sa aud lamentari despre ce bun sunt eu ce rai sunt altii. Da’ asta e un pic din alt film.

Lumea e facuta de oameni. Si daca voi toti astia de care zic acum decideti sa plecati, este la fel de mult vina voastra pentru halul in care e tara asta ca a clasei politice, ca a manelistilor si ca a mitocanilor. Nu va mai cautati scuze. Puneti pietre la temelia idiocratiei care se instaureaza incet-incet aici la fel de abitir cum o fac astia care o practica. Plus – nu cred ca e nevoie sa pleci ca sa-ti dai seama ca stilul tau de viata e gresit, ca nu e normal sa te stresezi aiurea si ca ar fi bine sa te grabesti incet. Pentru mine n-a fost nevoie.

Daca toti germanii ar fi zis ca sunt de fapt suedezi, daca toti rusii s-ar fi dat chinezi, daca daca…

Ma rog.

Nu mai stiu ce sa mai zic. Decat ca nu vreau sa plec din Bucuresti si nu vreau sa plec din Romania. Nu acum. Nu daca nu am de ce.

Si inca ceva. Cred ca m-am plimbat prin destule tari, doar in Europa, recunosc. Da, e frumos. Imi place Amsterdam, imi place Praga, imi place Venetia, Imi place Bruges, imi place Barcelona. Imi place Porto. Imi place Parisul. Imi plac mai multe locuri decat imi pot aduce acum aminte si visez sa vad de 100 de ori mai multe. Si poate, intr-o zi deciziile pe care le iau ma vor duce intr-un loc sau in altul. Dar nu pentru ca m-a intrebat intr-o zi cineva “auzi ma, tu nu te-ai saturat” si atunci eu m-am revoltat si m-am gandit ca daca toata lumea zice asa o fi si atunci hai sa plec si eu. Si ca sa-mi termin ideea -cand m-am intors din toate locurile astea absolut minunate pe care le-am vazut si am bagat cheia in broasca si am pus bagajul jos, m-am gandit ca sunt foarte fericita sa fiu din nou acasa.

Asadar doua rugaminti. 1) nu-mi povestiti ce greu va e voua si de ce vreti sa plecati. Sunt satula. 2) nu ma mai intrebati cum de mai suport. Pentru ca mi-e cat se poate de bine. In ciuda faptului ca n-am niciun venit in prezent si nici vreo idee ce-o sa fac in viitorul apropiat. Si mai cred ca binele asta ti-l mai faci si singur si abia dupa aia incepi sa dai vina pe altii.