Pantofii din viaţa mea
Da, îmi plac pantofii. Sandalele, cizmele, papucii, tenişii. Toc mic, toc mediu, chiar şi mărişor. Nu mă împac bine cu stilettos, însă până şi d-aia mi-aş dori aşa, de dragul palmaresului.
Da, am şi eu muuulte perechi de încălţări pe care nu le port. Pe care le-am cumpărat de-amoru’ artei, imaginându-mi cum o sa sparg eu gura târgului apărând cu ei, şi care au sfârşit să spargă doar spaţiul şi aşa mic din dulap.
Ţin minte şi acum pantofii pe care îi aveam când eram mică. Cu hainele nu stau aşa bine la capitolul ,,memorii”, însă de balerinii roşii cu floricele albe, sau de cei cu fundiţă într-o parte îmi amintesc cât se poate de clar. La fel de clar îmi amintesc primii pantofi cu baretă pe gleznă pe care i-am deţinut (dintr-un motiv bizar m-au fascinat întotdeauna), şi îmi mai amintesc şi prima pereche de bocanci – eram deja la liceu, şi nu ştiu prin ce miracol am convins-o pe maică-mea ca bocancii nu sunt chiar unealta diavolului. Da, i-am purtat şi vara.
Prin clasa a 12-a mi-am achizitionat niste pantofi foarte grei, cu un bot lat ca de raţă (chiar aşa le ziceam – ,,raţele”), pe care i-am purtat câţiva ani buni, cred ca i-am târât un pic şi prin facultate.
Am trecut şi prin mania tocurilor, deşi nu-s tocmai scundă şi nici nu prea stiu să stau dreaptă.
Uite-aşa, trop, trop-trop, au trecut zeci de perechi de pantofi prin viaţa mea.
De ce v-am povestit asta? Păi să vedem – sunt mai nou fericita posesoare a unor ghetuţe de la brandul ăla cu copacel în chip de logo, mai mare dragul. Aţi văzut ce zăpadă-i afară? Dacă da, vă imaginaţi ce fericită sunt.
Daaaaar, aş fi si mai fericită dacă pe lângă ghetuţele cu pricina s-ar acomoda în viaţa mea şi nişte cizme sexoase.
Staţi să vă explic ce vreau să zic prin sexoase. La mine ,,cizme sexoase” înseamnă comode, dar totuşi cizme pâna la capăt. De găsit le-am găsit, şi deja alcătuiesc în mintea mea uşor bolnavă toalete asortate la ele. Ele, dragele de ele, se află aici – ce să vezi, tocmai pe site-ul care dă cizme cadou fetelor simpatice care scriu şi mai simpatic pe blog despre încălţari de damă.
Tiii, ce întâmplare…
Ok, nu e întâmplare deloc. Am văzut concursul, am scanat cizmele, am găsit unele pe care deja le visez noaptea, şi m-am pus pe scris. Neah, nu vă zic care îmi plac. Poate ghiciţi…poate nu…
Vi le arăt dacă le câştig.
Sugestie: ia intraţi la secţiunea ,,sandale”, pe site-ul cu pricina, să vedeţi ceva frumos. Mie tare mi-au luat ochii…
Am pacalit sistemul
Cu inspiratie de la Ionouka am inceput sa ma gandesc si eu la prima zi de scoala. Prima zi de scoala… Mda. Scoala pentru mine a fost cu totul si cu totul altfel. In niste circumstante cu totul dubioase, am invatat sa citesc si sa scriu de una singura pe la 5 ani, asadar la gradinita deja citeam colegilor din cartile alea mari si ilustrate cu domnitori – Povestiri istorice cred – cand educatoarea avea treaba prin alta parte.
Tin minte si ca aveam o memorie bunicica. La prima serbare de la gradinita, am primit mirobolantul rol de “Lalea galbena” – adica una din cele 3 lalele impreuna cu cei x bujori si alte flori, care de fapt n-avea niciun rol. Trebuia doar sa sed mumos si sa am un costum dragut, galben. Mama avea un talent special la costume de genul asta (isi croia singura hainele, din cate imi amintesc) si mi-a facut un costum de statea motanu-n mustati, nici aia din rolurile principale nu aveau asa ceva. Asa, ziceam de memorie. Ei, in timpul “probelor” de costum, mama a sesizat ca stiu toate replicile. Adica invatasem toata piesa de teatru pe de rost. Toate rolurile. Asa ca a gasit de cuviinta sa faca misto de mine si mi-a zis “lasa mama, ca faci si tu un pas in fata si spui cu restul copiilor”.
Well. Ati incercat vreodata sa faceti misto de un copil de 5 ani? Daca da, probabil ati observat ca uneori nu se prind. Si anume ca esti ironic. Pentru ca nu prea stiu ce este aceea ironie. Umorul otravit se deprinde mult mai tarziu, undeva intre scoala primara si cea gimnaziala. Asadar nu, nu mi-am dat seama ca aceea era o gluma. Prin urmare, la serbare ghiciti cine a stat in picioare, cu un pas inaintea celor care stateau pe scaunele, si cu un pas in spatele celui care isi sustinea rolul, recitand cu aplomb toata piesa. Cred ca e inutil sa va spun ca toti parintii s-au tavalit pe jos de ras – intr-un mod admirativ, fireste. Eu nu mi-am dat seama care a fost problema… Oricum, cred ca nu e greu sa ghiciti cine a avut rolul principal in urmatoarele serbari…
Dar vorbeam despre prima zi de scoala. Scoala, nu gradinita. Dupa cum am specificat, stiam deja sa scriu si sa citesc, plus sa socotesc. Iar vara-meu ma invatase si inmultirea cu mai multe cifre. Cum am inceput si pianul in clasa 1, nici macar muzica nu era vreo mare noutate. Asadar am trecut prin primele 3 clase ca si cand ele n-ar fi existat. Intr-a 4-a au aparut franceza, istoria si geografia, dar inca nu suficient pentru a-mi da batai de cap.
Ei, si de aici incepe pacalirea sistemului, in virtutea inertiei. Ca sa vedeti ce face prestigiul. Timp de 4 ani de zile am continuat sa iau premiul 1, sa fiu sefa clasei (da, eu eram aia…) si in acelasi timp sa cultiv un soi de viata dubla in care printre altele copiam de spargeam, chiuleam, ma bateam crunt cu baietii si alte preocupari de genul asta. Atragandu-mi fireste ura tocilarilor autentici care – orice ar fi facut – nu reuseau sa-mi egaleze “scorurile”. Nimeni nu ma banuia ca as indrazni sa copiez, nimeni nu credea ca chiulesc – ci cu siguranta eram bolnava. Tot ce invatam direct din clasa era arhisuficient pentru note mari. Aveam oricum de pe atunci talentul improvizatiei. Matematica nu-mi punea inca probleme (desi tin minte o nota de …6 parca). Nu stiu sa imi fi verificat vreodata cineva temele, nu stiu ca ai mei sa fi fost vreodata ingrijorati in ceea ce ma priveste (in legatura cu temele, sau prezenta la scoala). Intr-a 8-a am chiulit aproape integral la meditatia de la limba romana, si din cand in cand la cea de la matematica. Profesorul de romana statea vizavi. Vedeam copiii dimineata cum se strang la scara, si atat de sila imi era de atmosfera aia sterila si de faptul ca probabil voi da intr-o criza de ras, in plus imi era si somn, incat ma uitam sprijinita de caloriferul cald la cei 4-5 copii si apoi ma bagam la loc in pat. Cumva, insa, am intrat cu o nota foarte mare la liceu. Si parca luam premii si pe la olimpiade.
Evident ca totul a luat sfarsit la liceu… La liceu nu ma mai stia nimeni, nu mai aveam stea in frunte. Am debutat cu un 3 la latina si un 4 la biologie. Lucrurile s-au mai indreptat pe traseu, mai ales pe partea “umana”, dar am continuat sa chiulesc intr-un hal greu de explicat. Eram in top 3 din clasa mea la numarul de absente si credeti-ma ca aveam o concurenta de invidiat. Eram genul ala de clasa “a tunat si ne-a adunat”. Majoritatea eram intrati cu note mari, insa cumva ne cernuseram in clasa aia toate pramatiile de top. Adica ceea ce mai este cunoscut sub titulatura de “branza buna in burduf de caine”. Aveam un standard, carevasazica…
Iar problema e ca atunci cand creezi asteptari, trebuie sa te si ridici la nivelul lor. Chestie pe care eu am refuzat intotdeauna s-o iau drept scop. 
. Panica a debutat undeva prin clasa a 7-a, cand ai mei au aflat ca chiulesc de la scoala de muzica ca sa merg la biliard, precum si ca nu voi da la liceul de arte, nu voi fi noul Dinu Lipatti, nu voi revolutiona interpretarea, ci voi da ca toti muritorii la un liceu teoretic, pe deasupra unul de matematica-fizica, ca acolo era cel mai cool. Panica s-a transformat in isterie atunci cand prin clasa a 11-a nu dadeam in continuare semne ca as fi foarte preocupata de bacalaureat sau de admiterea la facultate, si a culminat in vara dinaintea admiterii la drept. Dar am intrat, cu ultima nota. Si asta e cu totul alta poveste.
Si as avea sute de povesti din liceu de expus aici, doar ca parca trebuia sa fie vorba despre prima zi de scoala .
Dar am pacalit sistemul.
Pe meleaguri argesene
…de cativa ani de fiecare data cand ajung la Pitesti, la ai mei, stau 100% in casa. Se intampla rar si oricum imi iau cu varf si indesat portia de socializare in Bucuresti. Asa ca stau ca ursu’ in casa, ma indop, dorm bine si dupa aia ma intorc la mine in vizuina.
De data asta, soarta a vrut altfel. Gabrijela-mea a venit in vizita la Pitesti, innoptand la numita Luiza. Seara m-au scos “la bulevard”, de fapt intr-un pub local de care n-auzisem in viata mea, desi am locuit acolo 19 ani. Asa. Noutate. Punem hainutele de duminica si mergem la club, fata, sa vedem si noi lumea. Nu prea pricepeam eu unde vine clubul asta, dar ma prind ca e cumva in spatele fostului Manhattan, un loc prin care o ardeam noi in clasa a 9-a, care apoi s-a transformat in club-de-noapte (adica d-ala cu femei la bara), dupa aia in nush ce carciuma si acum iata – in spatele lui exista acest Oldies (nicio legatura cu omonimul din Bucuresti). De la intrare m-au izbit toaletele. Olfactiv, dar si vizual… gasim masa cu hoamenii, ne asezam, dupa doar 5 minute ma simteam ca in adolescenta. De ce? Pai acelasi fum pe care l-a blestemat maica-mea vreo 4 ani punand haine pe balcon la aerisit. Ma jur ca daca dormeam 4-5 nopti in Expirat fara sa vad lumina zilei nu puteam nici pe jumate pe cat duhneam aseara dupa 3-4 ore de stat acolo. Geez.
Deliciul serii l-a constituit insa “chelnerul”. Era si el un baiat… Ma uit in menu – vad Cuba Libre (rom, cola, zeama de lamaie, lime). Zeama, ma jur, asa scria. Am zis asadar sa comand si eu un libre d-asta cu zeama (hellas, ce dracu’ o fi). Ii spun, pleaca, cand sa dispara complet din orizont mai trag un zbierat – “Auzi? Cu ce rom se face Cuba Libre asta al vostru?” (temandu-ma ca dracu’ de tamaie de captain morgan si sperand la un old pascas – ma indoiesc ca auzisera de havana sau macar bacardi). Asta, baiatul, zice – “a…cu… rom”. Zic- “bine, bine, stiu ca e cu rom, te-am intrebat CE FEL DE ROM”. El – “pai… nu stiu, avem un singur fel”. Zic – “Excelent, e bine ca-l aveti, dar DE CARE E?”. El – “a… pai nu stiu, e un rom…”. Si se cara. Raman stupefiata, mai stupefiata decat dupa “zeama” de lamaie, si ma lansez in alte discutii incercand sa supravietuiesc in fumul care imi agresa din ce in ce mai tare interiorul nasului si ochii. Si cred ca si urechile, desi ele saracele pareau linistite. Apare baiatul meu cu Libre ala. Un fel de limonada (era si pulpa de lamaie acolo, bine ca nu era si gamba), deci zeama aia de lamaie era pe bune. Plin de vitamina C, ce sa va mai povestesc, am cautat romul celebru mult cu paiul, insa romul cred ca se rusinase si fugise intre timp. Dupa ce am terminat limonada, am zis sa trec la lucruri mai serioase si am comandat un Heineken. Sticla mare, serioasa, nu ca prin cluburile astea de 2 lei din Bucuresti. Boon. Intra Heinekenu’ ala cu sughituri, cu noduri, mai arunc un ochi pe menu (care continea si mancare, desi mi-e greu sa inteleg cum te-ai fi putut hrani in fumul ala…) si incepe sa-mi sune bine un Salitos. Fac un semn catre maestru, asta se apropie cu tot cu gelul din par, si il intreb asa, misterios: “…auzi… a… Salitos aveti?”. Zice raspicat- “NU” (cu un zambet de satisfactie pe figura, in sfarsit fusese in stare sa ofere o informatie clara). Zic: “aha. ok. dar ceva asemanator?”. El ” …Bacardi”. Sa-mi steie inima-n pept si alta nu! In primul rand, omul auzise de Bacardi. In al doilea rand – Bacardi – ruda cu Salitos? De cand? Si pe mine de ce nu m-a anuntat nimenea?? Imi revin din soc si-i servesc dura replica: “Vrei sa spui Bacardi Breezer, presupun…”. Zice : “Da, da, energizant d-ala”. Socul numarul doi ma loveste peste fata de ma lasa lata. Bacardi Breezer este asadar energizant. Hm. Stiam eu cum colcaie chimicalele in el, da’ de taurina si alte nebunii nu l-as fi banuit in veci…Incerc sa lamuresc situatia : “Mai, Bacardi Breezer nu e chiar energizant, stii? E rom cu ceva suc….”. Pana sa termin, baiatul intervine din nou “Da, dar am si energizant din ala…”. Ma blochez total, incerc sa fac cumva o conexiune intre Salitos si un energizant obscur… clic-clic-clic-redial… nu merge. Abandonez ideea – “lasa. Adu-mi inca un Heineken, ok?”.
Mai tarziu, tentativa de toaleta m-a convins ca banuielile mele sunt justificate. Ze horror, ai tel iu, ze horror. Si in imputicenia generala, servetele BRANDUITE Oldies peste tot. Frate, fusesi in stare sa-ti branduiesti servetele, da’ nu poti sa angajezi si tu un chelner care stie ce e in bar? Sau sa angajezi o mujer de servicio sa mai spele dracu buda aia? Sau sa bagi bani intr-un sugator d-ala de fum in loc sa-ti pui logo-ul pe servetele? Daaaaamn….
Am plecat acasa cu o dara de fum dupa mine… Ningea frumos, desi Nicu zicea ca ninge urat. Mie mi se parea frumos. In fata la teatru am tinut sa ne laudam la Gabrijela cu liceu’- cimitirul tineretii noastre – si cu statuia lui Mihai Viteazu – zicea Nicu/ Stefan cel Mare – am zis eu (desi apropiindu-ne mi-am dat seama ca ala e moldovean get-beget si n-are ce cauta ditamai statuia lui intre dealurile Munteniei; da’ coroana aia de pe capatana personajului n-avea cum sa fie a lu’ Misu Bravu, care umbla de cand il stiu cu caciuloiul ala si cu pana infipta). Era Mircea cel Batran, of course. Ne-am rusinat pana in maduva oaselor, ne-am aruncat in taxi si – acasa cu noi, ca suntem plini de fite de Bucuresti.
Cocktail
Cine si de ce vrea sa demoleze Pasajul Victoria in articolul din Gardianul, asa cum a fost el scris
Daca aveti de gand sa faceti ceva in sensul asta, intrati aici si aici , copy paste, trimis mailuri si batut obraz. Daca aveti idei mai bune, feel free to share.
” Considerate a fi monument istoric, doua cladiri de la intrarea in Pasajul Victoria, din centrul Capitalei, se afla in pericol de fi demolate de catre detinatorii unei firme off-shore, inregistrata in Liechtenstein. Una dintre acestea, fostul Hotel Muntenia, arata deja ca dupa razboi, fiind distrusa cu buna-stiinta la interior. Desi cladirea este incadrata oficial la gradul de risc seismic III, nicidecum I, proprietarii off-shore-ului au atårnat buline rosii, cu de la ei putere, pe zidurile fostului hotel. Acestea anunta iminenta prabusire. Miza o constituie insa ridicarea pe locul a peste jumatate din ceea ce inca este Pasajul Victoria a unui building cu 17 etaje. In spatele firmei off-shore se afla nume ce amintesc de scandalul “Posta Romåna”, in care au fost implicati fostii ministri Tudor Chiuariu si Nagy Szolt.
Prin mai multe manevre iscusite, societatea Ronkifi Anstalt, cu sediul in Vaduz, Liechtenstein, a ajuns sa detina, in proportie de 93 %, fosta societate Muntenia International S.A. , transformata ulterior in SRL. Cele doua cladiri pe care Muntenia International SRL le detine in prezent la intrarea in Pasajul Victoria, dinspre strada Academiei, au un regim de inaltime de patru, respectiv cinci etaje. Intentia investitorilor de a demola respectivele cladiri a fost clara imediat dupa preluarea acestora, atunci cand au solicitat Primariei Sectorului 1 autorizatia de demolare (facsimil 1). In adresa este precizat foarte clar ca s-a solicitat autorizatia de demolare, dar ca “in afara de dezafectarea camerelor de hotel, nu s-a intreprins nici o actiune de demolare”. Cei care se ascund in spatele firmei din Vaduz au uitat insa ca la parter si subsol exista alti proprietari pe respectivele spatii. Trei dintre acestia declara ca au fost supusi unui adevarat maraton al controalelor de tot felul, al intimidarilor si al incercarilor de santaj pentru a vinde pe nimic spatiile lor firmei din Liechtenstein. Si, cum nu poti demola etajele si sa lasi in picioare doar parterul si subsolul, lucrurile au luat o intorsatura aproape hilara.
Bulina care da dureri de cap
Astfel, in data de 30 iulie 2008, doi alpinisti utilitari au pus pe fatadele celor doua cladiri niste buline mai rosii si parca mai mari decat cele folosite de oficialii de la Primaria Capitalei. Cand au fost intrebati de proprietarii spatiilor de la parter si subsol daca sunt autorizati si in ce baza pun respectivele buline rosii pe cladiri, cei doi alpinisti s-au refugiat in fostul hotel, de unde i-a scos numai un echipaj de la Sectia 1 Politie. Agentii i-au legitimat pe cei doi alpinisti cu greu, dupa care acestia s-au urcat rapid intr-un Ford rosu, cu numarul de inmatriculare PH-48-SSS, si dusi au fost, caci politistii au uitat sa-i mai intrebe ulterior “de sanatate”. Intamplarea nu este deloc lipsita de importanta, intrucat cele doua cladiri sunt incadrate oficial in clasa III de risc seismic. O dovedeste adresa 1673/12.05.2008, eliberata de Primaria Capitalei si semnata inclusiv de seful Serviciului de consolidari al municipalitatii, Aurelia Radu. Ceea ce inseamna ca cele doua imobile nu prezinta deloc pericol de prabusire iminenta, asa cum mare sta scris acum pe pancartele fixate la vedere, pe strada Academiei. Tot circul are scopul de a-i alunga pe cei care inca rezista in spatiile de sub cladiri, angajati si patroni deopotriva.
Hotel Muntenia este cladire de patrimoniu
Un alt aspect de care nu au tinut cont cei care au preluat Hotel Muntenia este acela ca imobilul este clasat pe lista Monumentelor Istorice din Bucuresti inca din anul 1992. O dovedeste adresa numarul 345/13.11.2001, eliberata de Directia pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural a Municipiului Bucuresti expediata catre ocupantul subsolului, care solicitase aviz pentru renovare, asa cum cere legea (facsimil 2). Ceea ce institutia din subordinea Ministerului Culturii a acceptat. Insa, cei care distrug cu buna- stiinta Hotelul Muntenia nu au avut, pare-se, nici cea mai mica grija privind distrugerea unor cladiri de patrimoniu. Mai trebuie precizat ca ridicarea unei cladiri de 17 niveluri intre altele de maximum cinci etaje, fix intr-o zona de cladiri de patrimoniu, ar arata ca nuca in perete. Asta, daca demolarea Hotelului Muntenia, care ocupa practic jumatate din Pasajul Victoria, va avea pana la urma loc.
Cine se ascunde in spatele afacerii
Potrivit Oficiului National al Registrului Comertului (ONRC), in spatele off-shore-ului din Liechtenstein se afla oameni de afaceri importanti. Astfel, la societatea Muntenia International SRL apare ca si administrator un oarecare domn Alexandru Dan Andriesu. Aceeasi persoana o regasim, tot pe post de administrator, in societatea Lahovari Grup SRL. La aceasta din urma firma, asociati cu parti egale sunt doi oameni de afaceri destul de cunoscuti: Sandu Feig si Sorin Creteanu. De altfel, acesta este cunoscut publicului larg avånd in vedere concediile pe care le facea pe Coasta de Azur, alaturi de fostul primar general, Adriean Videanu. Creteanu detine trustul de constructii Comnord si este implicat in celebrul scandal numit generic in presa “Posta Romana”. In acest caz, procurorii de la DNA suspecteaza o asociere ilegala intre grupul lui Creteanu si Posta Romana pentru construirea tot a unui building pe Calea Victoriei, foarte aproape de Palatul Telefoanelor si nu departe de Hotel Muntenia. Toata ingineria a avut, la data respectiva, girul a jumatate dintre ministrii cabinetului Tariceanu, de la acea vreme. Scandalul “Posta Romana” a dus inclusiv la solicitarea procurorilor DNA de a-i cerceta pe fostii ministri Tudor Chiuariu si Nagy Zsolt, itele afacerii ducand insa pana la premierul Tariceanu. Desi firma “Lahovari Grup” SRL apare inscrisa la Registrul Comertului cu un capital social foarte mare, de aproape 15 miliarde de lei vechi, pe site-ul Ministerului Finantelor se poate vedea ca societatea are un singur angajat, probabil administratorul Andriesu.
Augustin Andreiu “
Coincidente, coincidente…
Acum 2 ani am trait saptamana “Magnolia”. Sa va povestesc, si jur ca nu exagerez cu nimic. Impreuna cu prietenul meu de pe vremea aceea, am hotarat sa vedem “Magnolia” – the movie. Am adormit la jumatate, pentru ca eram franta. El l-a vazut pana la capat. (am reusit si eu sa-l vad cu alta ocazie, dar nu despre asta este vorba). A doua zi merg la serviciu – adica marti sau miercuri – si un coleg zice tare – “Bai, ati vazut Magnolia?”. Eu, amuzata de situatie zic – “a, ce tare, chiar aseara am vrut sa-l vad, dar am adormit.”. Clara imi trimite pe messenger o melodie. “One”. Ii dau play, vad ca e din coloana sonora a filmului “Magnolia”. Foarte amuzant…
In urmatoarea zi avem first creative meeting cu un regizor suedez pentru filmarea unei reclame. Tipul vine cu treatment-ul in buzunar. Aproape sa reactionez sonor cand ajungem la soundtrack si acolo scria clar “Reference – theme from Magnolia”. That was toooooooo much.
Si nu se opreste aici. In urmatoarea zi merg la PPM, la Saga Film. La plecarea de acolo, intru la metrou. Pe ruta “noua” – imgb pipera. Vine un metrou nou. Aia a fost ziua in care am aflat ca trenurile alea au nume inscriptionat pe bot. Pe al meu il chema “Magnolia”. M-am uitat de atunci la fiecare tren, am intalnit diverse alte nume, dar pe Magnolia nu l-am mai gasit.
Sirul intamplarilor se opreste in ziua filmarii, cand una dintre scene se filma intr-un restaurant exact langa cofetaria “Magnolia” – care exista pe undeva pe langa Downtown / Rooms, ceva de genul asta…
Ei si ca sa revenim… cred ca intru in perioada “Mozart”. Intai mi se promit marti niste bomboane “Mozart” de la Viena. Aseara cunosc un tip pe care il cheama Wolfgang, iar azi zic sa ma uit la un film. Complet aleatoriu si fara sa o iau in seama, dau play la Amadeus. Incepe filmul si aud primul cuvant “MOZZAAAART”. OK, Mozart, asta e doar inceputul. Stiu. E ca la faza cu Magnolia. WHAT DO YOU WANT FROM MEEEEE? )))
Probabil ca ar trebui sa termin cartea “Viata mea cu Mozart” a lui Eric – Emmanuel Schimtt. Good idea…
Situatii ciudate
Ma intreba cineva acum cateva zile care e cea mai ciudata situatie in care m-am aflat. Si scormonind in trecutu-mi tulbure (mai ales in duminici ca astea, sacrificate de dragul petrecerilor de sambata), mi-am amintit faza cu trenul.
Asadar, faza cu trenul. Eram in anu’2 si ma intorceam de la pitesti. Am hotarat in mod ciudat sa nu iau Dacosu’, si m-am dus la gara ca o panseluta sa iau acceleratul de Timisoara. Care mai tarziu a disparut din grafic, nu se stie de ce, probabil s-au saturat aia sa opreasca in Pitesti si trece in regim expres pe acolo. In fine… Pe vremea aceea ajungea in Pitesti pe la 3 jumate la pranz, si era o varianta ok la dacos, mai ales daca erai doritor de putina varietate. Si revin – eram la partea in care eu imi faceam intrarea in gara, ca o panseluta hotarata sa ia trenul. Cu paltonu-mi gri cu guleras de blanita (ecologica, sa n-avem discutii), cu o gentuta mica bleumarin in mana, mi-am cumparat belet, o revista, si am pasit pe peron (sorry, n-am putut evita cacofonia). Acolo, constat ca trenul este deja in gara, desi era abia 3 si 20. Mintea mea cu pete blonde pe alocuri a hotarat ca pot sa ma sui. Mi-am cautat cumintica compartimentul si nu mica mi-a fost mirarea cand am constata ca este plin-ochi. Hm. Mi-am dres glasu’ si mi-am permis sa intreb care cum are loc, ca sa reglementez situatia. Astia toti scot biletele – d-alea mari, nene, nu ca ale mele – chiar gandeam – ba, ai dracu timisoreni, ce gara smechera si-au tras, umbla astia cu foile de parcurs dupa ei. Ma rog, pe scurt, totul era in regula. Un domn caruia probabil i se facuse mila de mine, intreaba “dar pana unde mergeti, domnisoara?”. Eu – tepoasa si cu tonul interogativ pe care il folosesc atunci cand ma dau sarcastica, am aruncat de la inaltimea celor 175 de centimetri pe care ii detin “La Bucuresti?!”. Ca la un semn, 8 perechi de ochi au inceput sa clipeasca nedumerite in directia mea in timp ce trenul se punea in miscare. Domnul care ma intrebase ce loc am a spus “Domnisoara, trenul asta a plecat de la Bucuresti si merge catre Timisoara”. Am crezut ca lesin. Personajele din vagon s-au regrupat cu viteza si mi-au facut loc sa stau jos. Orice urma de logica ma parasise, auzeam doar “timisoara, timisoara…”. E atat de departe!!!Ce sa fac eu la Timisoara, singura?! Noii mei amici faceau deja planuri pentru mine. Sa cobor la Craiova si sa iau inapoi nush ce rapid de bucuresti. Ok, ok, craiova suna ceva mai bine decat Timisoara…
Vine si nasu’. Ii tin minte figura si acum, avea niste ochi albastri spalaciti si nasul mare. I-am explicat cum am luat eu trenul in sens gresit, cum n-am realizat ca in gara din Pitesti se poate intersecta acceleratul de bucuresti cu acelasi accelerat, dar de timisoara. Si am cerut consultanta in problema cu craiova. Mi-a explicat ca rapidul de bucuresti este la ora 11 noaptea si mi-a spus si cat costa (pentru bugetul meu de studenta era foarte mult). Zice – dar cobori in prima statie si te intorci in Pitesti. Da, ce bine suna asta…NOT. Trenul opreste dau sa fug, asta, nasu – zice – nu aici, ca e camp!!! Cobori la Costesti.
Ajunge trenul la Costesti… Cobor – speriata de bombe. Eram singura persoana care a coborat din acel tren. Eram singura persoana din gara, de fapt. Mi-am tarat paltonasul si gentuta pana la tanti de la ghiseu. Am vrut sa intreb cand e primul tren catre Pitesti. Inainte sa articulez primul sunet, tanti vizibil plictisita si fara sa ridice ochii din caietel, zice “microbuzele pentru Pitesti sunt dupa colt”. Eram deja in zona crepusculara…
Am aflat mai tarziu ca mai erau ametiti ca mine, care greseau trenul la Pitesti – si cum eram singura persoana care a coborat din tren… era destul de clar care e situatia.
Asta a fo’ faza cu trenu’. Ar mai fi una de povestit, da’ o las pe altadata
One night stand
…Era acum ceva timp. Eu eram nesigura pe mine. Din nou relatia care parea a incepe se sfarsea intr-un mod cretin si credeam (cum aveam sa mai cred de inca un milion de ori dupa aceea) ca nu pot s-o mai duc si pe asta. Prostii… El m-a convins sa ies “in oras”. A doua oara. Prima oara ma convinsese cu vreun an inainte, cand imi luase si un trandafir. Dragut, nu?
Am fost in La Scena (unde incercaseram sa mergem si prima oara, dar era un “party privat”). De fapt imi dau seama ca ne-am si intalnit in acelasi loc in care ne intalniseram prima data. Diferenta e ca acum purta ochelari. O ardea intelectual pesemne… Am stat ceva. Eu eram in continuare confuza. El purta pantaloni army si la un moment-dat m-a lasat singura si s-a dus dupa tigari. Dar s-a intors. Ne-am mutat dupa o perioada in camera rosie. Pernute pe jos, sweet… am dansat, printre niste sticle de Stella Artois… Ne-am plimbat apoi pe jos pana la unirii si acolo mi-a zis “bai, stii ce? n-ai manca niste clatite?”. Asa ca ne-am dus pe Dacia, in locul ala cu clatite bune. Si am mancat clatite.
Am ajuns acasa pe la 7 dimineata. Si eram fericita. Zambeam, in orice caz…
El, cel care ma facuse sa fiu confuza si echidistanta, s-a intors (si a plecat din nou, cateva luni mai tarziu). Pe celalalt l-am lasat acolo, la pastrare.
Oricum, a fost unul dintre cele mai misto one-night-stands din viata mea.
Pentru mai multe referinte, play pe widgetul de mai jos…
show_203577029710f6(448, 46);
Amy Winehouse – You Know I`m No Good
Asculta mai multe audio Muzica »
Cele doua regine
Elisabeta si Maria. Au fost prietenele mele bune in primul an de facultate. Elisabeta avea Mamma Mia – unde l-am dus chiar si pe tata la o pizza, intr-o zi – avea facultatea cu senzatia de cartita de dupa examen cu nopti nedormite (desi facultatea e mai jos, pe Kogalniceanu – dar prefer sa cred ca este tot Elisabeta), avea Tosca cu singurele clipe impartite cu colegii. Lipseam foarte mult de la facultate. Pentru ca nu imi placea. Sa ma trezesc, sa ma duc, sa stau. Nu imi placeau colegii. Acum imi plac unii dintre ei, descoperiti abia dupa ce s-a terminat totul.
Pe Elisabeta mergeam la Corso, la filme. Din Elisabeta intram in Cismigiu. Elisabeta a fost unul din primele drumuri pe care am invatat sa le bat pe jos in Bucuresti. A fost deschisa, m-a luat usor si m-a invatat multe.
Maria… Maria era mult mai melancolica. Maria avea mahalale ascunse pe care preferam sa nu le observ. Pe Maria plangeam mult. Pe Maria ma lasau taxiurile noaptea si tot pe Maria am luat prima amenda RATB, pentru ca intarziam la facultate si s-a intamplat sa ajung in statie in acelasi timp cu tramvaiul 32 si sa-l iau pana la Unirii. Stiam toate gropile si mirosurile de pe Maria. Intr-o noapte am asteptat pana dimineata intr-o scara de pe Maria pe cineva sa se intoarca acasa. Degeaba. O iubeam mult, desi era destul de rea cu mine.
Relatia mea cu cele doua regine a fost ciudata. Istoria spune ca Elisabeta era trista, retrasa, complet opus mamei sale care ar fi fost culmea veseliei. Eu tin minte cu totul altceva…
Acum nu mai inseamna mare lucru pentru mine. Nici Maria, nici Elisabeta. Sunt doar doua strazi. Si m-au lasat in pace, in sfarsit.
Acadelista
…cel putin asa ii spunea mama. Era o tanti unguroaica, care statea pe Eremia Grigorescu si care vindea acadele in curtea scolii. Erau acadelele alea in forma de cocosei – galbene sau maro (in functie de cat de arse erau acadelele), puse pe scobitori. Le tineti minte? Sau – mai bine zis, voi aveati o acadelista a voastra?
Am intrat in discutii mai amanuntite cu ea pentru ca pana prin clasa a 3-a (cand chipurile am crescut mare) ma trecea mereu strada. Eu eram un copil foarte cuminte din punctul asta de vedere. Adica – mi se explicase ca e periculos sa traversez singura bulevardul (nu era semafor), asa ca stateam acolo si asteptam sa vina cineva cu care sa pot trece strada, chiar daca strada ar fi fost pustie. Nu era asa o drama, ca stateam de obicei cu Dorina (care locuia pe Dumbravei, la 100 de metri de trecerea de pietoni). Si stateam acolo si tocam marunt cate-n luna si-n stele (ce, exact, chiar nu-mi pot aminti) pana venea cineva sa treaca strada. Moment in care ma duceam si abordam persoana (daca nu imi parea prea dubioasa, caz in care il asteptam pe urmatorul). Mai exact, ii ziceam “nu va suparati, ma treceti si pe mine strada?”. Evident, toti se inchinau. Si imi implineau doleanta cu comentarii gen “ce copil cuminte”.
Asa si cu acadelista. Cand o prindeam intorcandu-se acasa, eram salvata! Aveam cu cine traversa by default. Imi povestea tot felu’ de chestii despre limba maghiara, si cat de frumoasa e (in fine, n-am reusit niciodata sa o gasesc macar… neutra. Mi se pare o limba urata).
Intr-o zi, acadelista si-a facut o anexa la casa. Mama zicea ca din banii nostri pe acadele. Eu ma indoiesc…
