VERZI ŞI USCATE

Cu inspiratie de la Ionouka am inceput sa ma gandesc si eu la prima zi de scoala. Prima zi de scoala… Mda. Scoala pentru mine a fost cu totul si cu totul altfel.  In niste circumstante cu totul dubioase, am invatat sa citesc si sa scriu de una singura pe la 5 ani, asadar la gradinita deja citeam colegilor din cartile alea mari si ilustrate cu domnitori – Povestiri istorice cred – cand educatoarea avea treaba prin alta parte.

Tin minte si ca aveam o memorie bunicica.  La prima serbare de la gradinita, am primit mirobolantul rol de “Lalea galbena” – adica una din cele 3 lalele impreuna cu cei x bujori si alte flori, care de fapt n-avea niciun rol. Trebuia doar sa sed mumos si sa am un costum dragut, galben. Mama avea un talent special la costume de genul asta (isi croia singura hainele, din cate imi amintesc) si mi-a facut un costum de statea motanu-n mustati, nici aia din rolurile principale nu aveau asa ceva. Asa, ziceam de memorie. Ei, in timpul “probelor” de costum, mama a sesizat ca stiu toate replicile. Adica invatasem toata piesa de teatru pe de rost. Toate rolurile. Asa ca a gasit de cuviinta sa faca misto de mine si mi-a zis “lasa mama, ca faci si tu un pas in fata si spui cu restul copiilor”.

Well. Ati incercat vreodata sa faceti misto de un copil de 5 ani? Daca da, probabil ati observat ca uneori nu se prind. Si anume ca esti ironic. Pentru ca nu prea stiu ce este aceea ironie. Umorul otravit se deprinde mult mai tarziu, undeva intre scoala primara si cea gimnaziala. Asadar nu, nu mi-am dat seama ca aceea era o gluma. Prin urmare, la serbare ghiciti cine a stat in picioare, cu un pas inaintea celor care stateau pe scaunele, si cu un pas in spatele celui care isi sustinea rolul, recitand cu aplomb toata piesa. Cred ca e inutil sa va spun ca toti parintii s-au tavalit pe jos de ras – intr-un mod admirativ, fireste. Eu nu mi-am dat seama care a fost problema… Oricum, cred ca nu e greu sa ghiciti cine a avut rolul principal in urmatoarele serbari…

Dar vorbeam despre prima zi de scoala. Scoala, nu gradinita. Dupa cum am specificat, stiam deja sa scriu si sa citesc, plus sa socotesc. Iar vara-meu ma invatase si inmultirea cu mai multe cifre. Cum am inceput si pianul in clasa 1, nici macar muzica nu era vreo mare noutate. Asadar am trecut prin primele 3 clase ca si cand ele n-ar fi existat. Intr-a 4-a au aparut franceza, istoria si geografia, dar inca nu suficient pentru a-mi da batai de cap.

Ei, si de aici incepe pacalirea sistemului, in virtutea inertiei. Ca sa vedeti ce face prestigiul. Timp de 4 ani de zile am continuat sa iau premiul 1, sa fiu sefa clasei (da, eu eram aia…) si in acelasi timp sa cultiv un soi de viata dubla in care printre altele copiam de spargeam, chiuleam, ma bateam crunt cu baietii si alte preocupari de genul asta.  Atragandu-mi fireste ura tocilarilor autentici care – orice ar fi facut – nu reuseau sa-mi egaleze “scorurile”. Nimeni nu ma banuia ca as indrazni sa copiez, nimeni nu credea ca chiulesc – ci cu siguranta eram bolnava. Tot ce invatam direct din clasa era arhisuficient pentru note mari. Aveam oricum de pe atunci talentul improvizatiei. Matematica nu-mi punea inca probleme (desi tin minte o nota de …6 parca).  Nu stiu sa imi fi verificat vreodata cineva temele, nu stiu ca ai mei sa fi fost vreodata ingrijorati in ceea ce ma priveste (in legatura cu temele, sau prezenta la scoala). Intr-a 8-a am chiulit aproape integral la meditatia de la limba romana, si din cand in cand la cea de la matematica. Profesorul de romana statea vizavi. Vedeam copiii dimineata cum se strang la scara, si atat de sila imi era de atmosfera aia sterila si de faptul ca probabil voi da intr-o criza de ras, in plus imi era si somn, incat ma uitam sprijinita de caloriferul cald la cei 4-5 copii si apoi ma bagam la loc in pat. Cumva, insa, am intrat cu o nota foarte mare la liceu. Si parca luam premii si pe la olimpiade.

Evident ca totul a luat sfarsit la liceu… La liceu nu ma mai stia nimeni, nu mai aveam stea in frunte. Am debutat cu un 3 la latina si un 4 la biologie. Lucrurile s-au mai indreptat pe traseu, mai ales pe partea “umana”, dar am continuat sa chiulesc intr-un hal greu de explicat.  Eram in top 3 din clasa mea la numarul de absente si credeti-ma ca aveam o concurenta de invidiat. Eram genul ala de clasa “a tunat si ne-a adunat”. Majoritatea eram intrati cu note mari, insa cumva ne cernuseram in clasa aia toate pramatiile de top. Adica ceea ce mai este cunoscut sub titulatura de “branza buna in burduf de caine”. Aveam un standard, carevasazica…

Iar problema e ca atunci cand creezi asteptari, trebuie sa te si ridici la nivelul lor. Chestie pe care eu am refuzat intotdeauna s-o iau drept scop. . Panica a debutat undeva prin clasa a 7-a, cand ai mei au aflat ca chiulesc de la scoala de muzica ca sa merg la biliard, precum si ca nu voi da la liceul de arte, nu voi fi noul Dinu Lipatti, nu voi revolutiona interpretarea, ci voi da ca toti muritorii la un liceu teoretic, pe deasupra unul de matematica-fizica, ca acolo era cel mai cool.  Panica s-a transformat in isterie atunci cand prin clasa a 11-a nu dadeam in continuare semne ca as fi foarte preocupata de bacalaureat sau de admiterea la facultate, si a culminat in vara dinaintea admiterii la drept. Dar am intrat, cu ultima nota. Si asta e cu totul alta poveste.

Si as avea sute de povesti din liceu de expus aici, doar ca parca trebuia sa fie vorba despre prima zi de scoala .

Dar am pacalit sistemul.

Prima ploaie. Iubesc toamna. La fel cum iubesc si vara si primavara. Uneori si iarna – dar mai rar . Probabil pentru ca ma plictisesc usor si atunci cand apar primele semne din urmatorul anotimp ma simt usurata, fericita ca se schimba peisajul.

Offf, ce imi place ploaia si starea asta mohorata de afara.

Are vreun sens ce spun?
photo credit: chudo.sveta

In ultima vreme m-a lovit si pe mine boala gatitului. Nu stiu de ce. Nu de economie, pentru ca incerc toate retetele posibile, facand risipa de diverse. Am si o carte a domnului Jamie (stim noi care) si credeti-ma, sunt destul de complicate retetele alea. Ultima creatie – pui la cuptor cu rosii, busuioc si usturoi, a iesit complet genial.

Dar nu asta voiam sa spun,

Tot gandindu-ma eu asa la preocuparile culinare din ultima vreme, mi-am amintit de vremea cand eram mica, si pe langa mancarurile pe care mama stia sa le faca de la bunica (mama lui taica-meu, adica, poveste mai lunga…) si de aia ieseau cam la fel (desi the personal touch era mereu acolo – de exemplu mama n-a reusit NICIODATA sa faca clatite adevarate, ca bunica-mea, iar bunica-mii parca nu-i ieseau ciorbele si supele asa bune), ei bine, in afara de retetele stiute pe dinafara si de binecunoscuta Sanda Marin (care insa era nefolosita, doar eu o mai deschideam in primele mele tentative culinare, esuate toate), mama mai avea in raftul de la bucatarie un carnet cu coperta de vinilin, in care scrisese de mana retete de prajituri. Erau aceleasi prajituri pe care le facea cu toate ocaziile – alba ca zapada, prajitura cu miere, negresa, ascota (nu, nu mascota, aia e altceva), ecleruri (si ce ecleruri…), fursecuri….si.. cam atat, cred. Paginile erau ingalbenite si rasfolosite, iar eu adoram carnetul ala.

Oare mai exista? Trebuie sa-l caut data viitoare cand ajung la Pitesti.

Puiul din seara asta

photo credit: richardmasoner
Dupa seara de aseara cu pana de curent de la Baraka si limonada transformata pe intuneric in cuba libre, dupa 9 ore de leganat in balansoar intre 2 sandwich-uri si multe povesti, asadar dupa seara de aseara a urmat …ziua de azi. Ah, iubesc truismele!

A urmat dupa cum ziceam ziua de azi cu cafea si bruschette la cafepedia, cu inca o cafea Fredo la Lente si un pic de internet scouting, si cu decizia capitala de a face o vizita in Cismigiu. Si dupa ce intru in Cismigiu incepe avalansa… primii ani de facultate, prima iarna, finalul facultatii, cu Cata si Crina in barca pe lac, dimineata cu Radu cand am facut ingerasi pe iarba, apartamentul lui Alex cu pisicile care cadeau de la balcon, dar nu pateau nimic, prima oara cand am venit in bucuresti, in clasa a 11-a si m-am intalnit cu Mihaela si am fost tot acolo. O dimineata cu Nicu si Clara in care mi-o amintesc pe Leti venind si povestind ceva despre fratele ei.

O dupa-amiaza dupa o imparteala de fluturasi nu mai stiu exact de ce.

Si dupa toate astea, ipod-ul meu se incapatana sa puna pe shuffle piese cu tot felul de semnificatii. Post Blue si Daydream Believer, care mi-a adus aminte de episodul de acum 5 ani din Jukebox, cu scotienii in kilturi. Cu scotianul care mi-a cantat ” cheer up sleepy jean, oh what can it mean to a daydream believer and a homecoming queen”.

Si am terminat Casa Somnului.

Si apoi am fost sa cumpar pepene, porumb, rosii si multe alte chestii. Am facut o supa de rosii miam miam miam miaaam, si acum zac cu ochii blegi si ma bucur ca am facut ziua din asta ceva despre care merita sa vorbesc. A mai fost ceva intre supa de rosii si blogareala, dar asta e doar pentru mine. Si e frumos.

Noapte buna.

... a postului anterior, am observat, uitandu-ma in rubrica”sent” ca am obiceiul de a ma asigura ca ucid regrete. Ca trimit mailuri catre sufletele care aleg sa se indeparteze, in speranta ca voi omori orice potential regret cu acest gest.

Si, btw, aveti aici o melodie de la mine. Pentru fiecare dintre voi am simtit ce spune femeia asta aici:

Etta James – My Dearest Darling
Asculta mai multe audio Muzica

Pe soundtrack de London Undersound al lui Nitin Sawhney. N-am vazut inca Londra, dar o s-o vad. Poate la anu’. Sau poate la toamna. Sau altadata.

Lucrurile sunt la fel, dar cumva parca se schimba radical zilele astea. E un fel de Alice in Tara Oglinzii. Nu, nu in Tara Minunilor. Nu stiti? Prima mea intalnire cu Alice a fost in Tara Oglinzii. Era o carte mare, cartonata, cu ilustratii alb-negru, unde am facut cunostinta cu Alice si intamplarile ei bizare. Nu se strecoara prin usi magice mancand prajituri cu efect neasteptat, ci trece printr-o oglinda si ajunge in lumea pieselor de sah, intrand in razboiul dintre ele. E acolo Humpty Dumpty, si Leul, si Unicornul, si multe alte personaje. Cartea asta m-a marcat iremediabil. Nah – Alice si basmele pentru copii si oameni mari. De fiecare cand o deschideam gaseam alt sens in paginile ei. Cu mintea aia a mea de 5 -6 ani (da, pe la varsta aia o citeam, I was a kind of a common prodigy) incercam sa gasesc un sens absurdului, si de fiecare data reuseam, dar cu un rezultat diferit.

De ce porneste Alice ca pion al Reginei de Alb, si de ce etapele prin care trece nu se supun unor reguli firesti, de ce unele lucruri sunt nedrepte, de ce e bine si totusi rau cand ajunge regina, toate lucrurile astea isi cautau explicatii in capul meu si si le gaseau intotdeauna sub o alta forma. Imi dau seama acum cata educatie mi-a facut cartea asta pe care atunci o gaseam fascinant de absurda.

De ce mi-am amintit acum? Pentru ca asa se intampla lucrurile de la o vreme. E realitatea pe care o stiam, in loop, dar cumva o vad intoarsa pe dos. Brusc fiecare replica pe care as ignora-o in mod normal pare a avea sensuri misterioase, si toate lucrurile din jur au o identitate cel putin dubla, pe care o vezi daca stai un minut si privesti in oglinda.