Libertate
Asta vor strazile mele. Si locurile mele. Si lucrurile, si copacii. Libertate. Nu mai vor sa fie legate cu fire invizibile, taioase ca sticla si rezistente ca otelul, de persoane pe care eu vreau sa le uit. Vor libertate, merita o viata proprie. Nu-s accesorii, nu sunt ca niste cercei care merg doar cu rochia de ocazie pe care n-o s-o mai porti niciodata. Sunt strazi si locuri si lucruri si copaci.
Si cand mai trec pe cate-o strada-amintire incerc sa ma uit in jos, sa nu vada ca mi se intuneca privirea. Si ea ma prinde intotdeauna asupra faptului si clipoceste dojenitor din becuri sau din crengi: “ntz, ntz, ntz”.
In picaj
Si acum ma duc in jos. De ce se intampla chestia asta? Cum o fac sa se opreasca? Cum fac sa ies dintr-un cerc vicios?
Am avut de cand ma stiu probleme cu increderea in sine. La inceput n-o recunosteam si mi se parea o prostie ideea in sine. Ca eu as avea probleme cu mine. Pana cand ele s-au agravat si s-au agravat si au ajuns pana in paradoxul ca ma iubesc si ma urasc in acelasi timp. Evident, niciuna dintre situatii nu se manifesta atunci cand ar trebui.
Nu pot face aproape nimic de una singura. Am intotdeauna nevoie de o confirmare, de o proptea, de o voce care sa-mi zica ca e ok si ca o sa ma sustina no matter what in chestiunea respectiva. Si aici nu vorbesc despre barbati – ca daca ar fi fost sa ma bazez vreodata pe vreun umar vanjos de mascul eram in groapa pana acum 
. Am perioade de autism absolut si totusi nu pot face nimic de una singura. Trebuie sa vina cineva sa ma tina de mana. Virtually speaking. Culmea, atunci cand fac ceva de una singura imi iese mult mai bine decat atunci cand sunt impinsa de la spate (poate si pentru ca se intampla atat de rar si na… fiind un eveniment select… e intr-un fel).
In plus, de la o vreme nu mai pot sa scriu. Nu-mi mai ies cuvintele, nu se mai leaga ideile. Chestie vizibila si in textul de fata.
Sunt intr-o mazga. Ca un gem vechi. Ca o dulceata zaharisita. Nu mi-e rau. Nu mi-e bine. Nu mi-e cald. Nu mi-e frig.
Simon’s Cat
Am racit 
. Situatia nu e inca atat de grava, dar mi-e teama ca o e gripa si ca o sa bolesc iar cateva zile pe aici. Mi-e foarte teama de gripa pentru ca e unul din momentele in care n-am cum sa-mi ignor gandurile. N-am unde sa fug, cu cine sa vorbesc, ce sa fac. Nu-mi ramane decat sa zac si sa ma gandesc. La oameni de departe, la oameni de aproape. La cate un el care nu e si n-a fost niciodata prin zona atunci cand e cazul. Cate-un sms comforting. Cate un film intre crizele de tuse.
Asa ca nu-mi ramane decat sa sper ca situatia nu e grava. Ma infasor bine de tot in patura, beau un ceai si vad ce fac mai departe.
Am intrat pe site-ul pisicii lui Simon. Stiti cu totii animatiile celea amuzante rau cu pisica nebuna si insistenta. Pisica se afla pe niste tricouri (care s-au vandut deja) editie limitata, iar banii incasati de pe urma vanzarii lor ajung la RSPCA. Sper sa apara si modele noi. Vreau si eu un tricou cu pisica lui Simon. Mai ales ca e pentru o cauza nobila.
Needing a miracle
Azi e una din zilele fara cap, coada si sens de vreun fel.
In cartierul general
De unde seara de seara manipulez si contorsionez realitati. Pe ale mele si pe ale altora, la alegere.
Am ajuns aici pe jos. Am facut-o – azi. Ce incerc sa fac de aproape 2 ani. Am plecat la 6 si un sfert, m-am trezit in strada plina de furie, cautand solutii de anger management, dezorientata in acelasi timp – si gasind rezolvarea ad-hoc in mersul pe jos. Calea Grivitei, Podul Grant, Crangasi, Virtutii…Fara muzica, fata in fata cu aurolacii si poluarea. Am mers si am mers si am mers pana am simtit ca macar putin din toata furia aia se topeste. Parca o lasam pe asfalt, prin talpi.
Se zice ca e bine sa faci in fiecare zi ceva… ce iti doresti sa faci. Si ca e bine sa faci si ceva de care iti e teama.
2 in 1.
Pai nu?
Un tigan avea o casa, mama mea…
Ca tot am fost la concert aseara.
Stare de impuscare a altora urmata de impuscare de sine.
Viata ca o telenovela SF
Daca v-ati dorit vreodata sa traiti intr-un scenariu de film… e momentul sa va dati doua palme si sa va vedeti de ale voastre. Eu una nu mai pot.
Decizii
Cat de de greu sa iei o decizie, in general? Greu, cred, o sa spuneti… Cat de greu e sa iei o decizie atunci cand in general nu poti sa iei decizii pentru ca imediat dupa iei decizii mai mici care anuleaza partial decizia mare luata initial? Adica atunci cand esti practic incapabil sa iei decizii?
Am luat o decizie.
show_627b8cb27e11d4(448, 46);
parov stelar SPY GAME
Asculta mai multe audio Muzica »
Detest
Cand ma trezesc la 5 dimineata si toate gandurile rele ale lumii incep sa-mi dea tarcoale. Imi picura venin in ureche, ma trag de par, imi pun ace in perna si in saltea…
La dracu.
Citeam la Runbaby chestia aia cu “o femeie e suma barbatilor care au facut-o sa sufere” si ma gandeam. Daca la barbati functioneaza cam ca in videoclipul ala al lu’ Gnarls Barkley -adica vine una bucata femeie rea, le ia capu’ si dupa aia ei trateaza ca niste moluste neverebrate in sictir tot restul femeilor, la femei e altfel. Asta – femeia in speta – se reface dupa fiecare chestie, se regenereaza, dupa care isi taraste frustrarile, le ingroapa adanc, intalneste un alt barbat care beneficiaza automat de prezumptia de nevinovatie. Care – invariabil – ii da un sut in cur, ea dezgroapa frumusel haznaua cu frustrari, alea toata ii sar la beregata, ea incearca sa le bage la loc si adauga Inca una – aia proaspata, si tot asa. Pana intr-o zi, in care frustrarile alea toate ingropate se fac frustrari-zombie, evadeaza, stau la colt si ii sar nefericitei in spinare. Ca dracu’ in spatele lui Ivan Turbinca.
Doar ca eu n-am turbinca…
