…ca pe sute de rotițe de hamsteri simultan.
Vamă, Târgu Mureș, acasă, Buzău, vizită la o casă nouă în Băneasa. Statusuri. Sms-uri amuzante, sms-uri furioase, sms-uri impulsive, sms-uri imposibile, sms-uri incoerente, oricum doar moderate nu. Planuri. Planuri moarte din fașă. Alte planuri. Mașini, trenuri, avioane, conexiuni, motive pentru, motive contra. Doar vreo 50 de ore. Două beri reci în frigider. Doar două țigări. Un duș rece.
Atâtea opțiuni…
And yet somehow mă simt mică și pedepsită aici în casă.
Shhhht, noapte bună. Se ia buretele imaginar, cel mai mare, și se șterge furia. Bucățică cu bucățică.
Extraveral, anyone?
…atunci cand erai mic stiai ca esti diferit si ca o sa faci lucruri frumoase? Si ca n-o sa-ti zica nimeni cum sa traiesti, sau de ce, in niciun caz cu cine?
Si stii cum e cand ajungi mare si totusi te simti mic si neputincios si toate lucrurile alea de cand erai mic sunt undeva, departe, in ceata, si ti le mai reprezinti doar prin clisee mai mult sau mai putin contemporane de genul “sa nu uitam sa fim copii”, “conteaza doar ce-ti doresti” blabla? Si teoretic ai facut tot ce trebuia, dar practic … ai uitat ceva sare, sau usturoi, sau ulei, sau ceva, nu stiu ce, dar nu e bine. Miroase urat cand ar trebui sa miroasa a trandafiri.
Si stii cum e cand nu mai stii exact daca esti foarte puternic sau de fapt esti foarte slab, si incerci sa-ti dai seama care din astea -doua e problema. Si pana s-o descalcesti treaba se impute de fapt atat de tare incat chiar nu mai stii cine esti si de ce te afli acolo, ce te-a ajuns pana in punctul ala si ce o sa faci mai incolo?
Si stii cum e cand creezi asteptari si simti ca dezamagesti si asta in mare parte pentru ca tu insuti esti foarte dezamagit si ustura nasol de tot si nu mai stii unde e iodul si nici macar cum miroase el?
Si stii cum e sa nu te simti recunoscator deloc, desi altii cred ca ar trebui sa fii? Si cum nu te multumesti cu supica de la cantina, desi altii zic ca esti norocos ca o ai? Si cum nu simti nevoia sa pleci capul chiar daca altii zic ca asa ar fi normal si frumos si elegant?
Si stii, presupun, cum e sa ai o luni de rahat, care ar fi trebuit de fapt sa fie o luni … doar putin scarboasa, asa cum sunt toate celelalte luni.
Daca stii, atunci te rog, dar insist, nu-mi vinde “trebuie sa mergi inainte”. Sub nicio forma. Stiu asta. Astept doar putina empatie. Non-intruziva, e favorita mea, s’il vous plait. Gracias.
Daca nu stii, atunci afla de la mine ca e de rahat.
Da, raspunsul este ca m-am intors in zona crepusculara. Palariere, vals te rog.
Imi vine sa urechez oameni, dar e-n natura umana. Asa ca raman doar dezamagita. Si ideea ca in cazul in care mi s-ar intampla ceva rau oamenii care m-ar putea ajuta ar face la fel (adica le-ar fi lene sa o faca) ma sperie si ma intristeaza.
Concertul a fost tare misto. Kumm a sunat mai bine ca niciodata. M-am indragostit iremediabil de Go To Berlin. A fost o seara misto, dar din cei 30-40 de oameni pe care mizam, au venit 12. Dintre care vreo 4 pe care nici nu-i luasem in calcul. Ba nu, 5. (later edit – imi dau seama ca de fapt din cei 12-13 oameni care au venit dintre cei pe care ii cunosc, mizam doar pe 4 – vorbesc despre Luciana, Andrei, Lili si Bogdanel)Si chestia asta s-a aplicat procentual in cazul tuturor oamenilor care ar fi trebuit sa vina aseara. “A fost cutremur, a fost frig, au fost alte evenimente, ce are si asta cu noi, asta e, mor copii in Somalia in fiecare zi si cainii dorm singuri pe strazi, in frig, si o serie de alti copii sufera de boli grave la 2-3 anisori. Doar n-o sa ne apucam sa salvam acum universul. Si in definitiv… o cunosti pe fata asta?”. Nu, n-o cunosc, si nu, n-am cum sa salvez pe toata lumea. Nici macar pe mine nu pot sa ma salvez. Dar pot sa incerc macar sa fac cate un strop aici, un strop acolo… cat pot. La un moment-dat am obosit sa tot chem oameni doar ca sa aud scuze care nu sunt scuze de fapt, luand in calcul miza. Miza pe care n-o vede nimeni!!! Asta mi se pare partea cea mai trista, ca refuzul a fost inregistrat in capul “telespectatorilor” ca pe un refuz de a iesi la un concert. Un concert (culmea) cu trupe foarte tari, intr-un loc foarte misto – ca daca era vorba de un beci imputit cu manele, as fi inteles rezerva.
Asadar 3 trupe FOARTE misto, foarte bine cotate in momentul asta, plus un DJ care chiar stie sa puna muzica, au acceptat sa isi miste curu’ si sa performeze pe gratis. Unii au venit din alt oras. Sa cante ca oamenii, publicul sa dea niste bani pe care in mod normal ii primesc ei, care bani sa ajute pe cineva a carui viata depinde de treaba asta. Mai mult, nenea cu spatiul s-a angajat sa dea si banii din incasari. Adica – uite ca se poate. Si toata treaba asta, tot angrenajul, toate rotitele s-au blocat in LENE. Ptiu. Cu totii functionam pe principiul “ca o sa fie si mare diferenta daca nu vin eu”. Si se aplica la orice, la reciclare, la mizerie, la atitudini vizavi de altii, mereu, de 2000 de ori pe zi acelasi lucru.
Am adunat multe de spus zilele astea. Bune, rele, majoritatea bune.
Dar ma regasesc totusi, ca in toti ceilalti ani, stand pe nuca asta de tristete. Exact asa ma vad – sunt o nuca mica de tristete concentrata, invelita in doua milioane de straturi de veselie. Multe, dar firave. Si cu fiecare an nucusoara asta creste si mai mare, iar straturile care o protejeaza sunt din ce in ce mai subtiri.
Mi-a spus acum un an cineva ca privind pozele cu mine din adolescenta nu ma recunoaste, pentru ca nu aveam tristete in ochi. A urmat intrebarea – si anume ce e cu nota aia de tristete din privirea mea. (intrebarea mi-a parut cam ipocrita, pentru ca a contribuit si el putin la tristetea aia, si o stiam deja, amandoi).
Altcineva mi-a spus acum o luna ca n-ar putea sa ma inchipuie bolnava, pentru ca sunt mult prea plina de viata ca sa fiu bolnava.
Straturi, straturi…perceptii… si din cand in cand se vede ce e in interior.
Adica stau si zac – fizic – in timp ce mintea imi alearga pe rotite de hamsteri. Stanga- dreapta-sus, jos, cu viteza, in slow motion, analiza, contemplatie, de ce, cand, cum, scenarii, ce sa zic, dar ce sa nu zic, scopuri si cauze se dau de-a dura impreuna, se imbina, explodeaza in miliarde de litere care imi formeaza gandurile.
Il am din liceu… chiar de la inceput, cred. Daca nu cumva de prin clasa a 8-a. Cand m-am mutat la Bucuresti l-am luat cu mine. E drept ca pe la camin nu a ajuns, dar cand m-am mutat aici, in acasa2, m-a urmat credincios. E slabit, decolorat dar inca rezista. Si am ajuns la concluzia ca ma cunoaste cel mai bine. Stie dupa cum ma asez, dupa cum ma inclin, exact ce stare am si prin ce am trecut. Stie in ce fel ma sprijin daca flirtez cu cineva, cum ma apas cu toata greutatea daca am nervi si cum aproape il distrug fortandu-i “balamalele” daca am avut o zi proasta si ma intind cat sunt de lunga sprijinindu-mi picioarele undeva pe fotoliu sau pe noptiera.
Imi cunoaste starea de spirit si dupa cum ma invart cu el, dupa fumul de tigara pe care il inhaleaza sau nu, dupa felul de muzica pe care o aude.
Cateodata intru in camera si imi simte pasii apasati. Si-si spune “oh, boy. Here we go again.”
Toate meritele merg catre Cristiana . N-o cunosc(deocamdata), dar mi-a oferit o surpriza inimaginabila ieri. Videoclipul cu acelasi nume cu filmul pe care in septembrie il descopeream drept cadoul perfect pentru cineva special (credeam eu). “Coffee and cigarettes” (langa alte “artificii” studiate atent si alese cu grija). Cadou pe care l-am “livrat” abia acum cateva zile. Da, imaginile sunt din film.
