Așadar ar trebui să reformulez:

Dragă Monica,

Am aflat că ai citit postul Lucianei. Am aflat, de asemenea, că v-aţi întâlnit. Aş dori de asemenea ca tu să afli că nouă ne-ai lipsit. Ne-am pus multe întrebări, aşa cum ai putut deja citi. Unii mai multe decât alţii. Eu am decis s-o las baltă, în mare. În definitiv, dacă tu nu ne vrei, nici noi nu te vrem pe tine. În speţă, dacă tu nu mă vrei, apăi nici eu nu te vreau pe tine.

Dar aş dori să ştii că mi-ar fi plăcut să fii aici. Atunci când am avut o perioadă dubioasă, şi eu şi Luciana. Mi-ar fi plăcut să fii aici, să ne susţii (sau să ne judeci, după caz). Mi-ar fi plăcut să fii cu mine în Vamă atunci când Radu s-a combinat cu o dubioasă şi n-am avut cu cine să fac front comun. Mi-aş fi dorit să fii aici şi atunci când m-am despărţit de fostul tău coleg de clasă, ăla cuminte de tot, care m-a făcut să sufăr fără să aibă vreo vină.

Mi-aş fi dorit să te trec pe lista aia atunci când m-a apucat melancolia şi am înşirat toţi oamenii mişto din viaţa mea.

Ştii de ce? Pentru că tu erai o tipă mişto. Suspectez că încă mai eşti.

A trecut mult timp. Eu m-am mai îngrăşat, apoi am slăbit, apoi iar m-am mai îngrăşat, dar în final sunt ok cu mine. Am crescut, m-am deşteptat. Am cunoscut mulţi oameni frumoşi şi mai puţin frumoşi. Am călătorit. Am avut multe perioade, de multe feluri. Multe episoade din alea ca în filme, pe care pe blog nu cutez să le expun. Sunt prea speciale. Dar ţie mi-ar fi plăcut să ţi le povestesc. Mi-ar fi fost de ajutor să mă semesuiesc cu tine asta toamnă, din Bruxelles, atunci când credeam că lumea e cu susu-n jos. Acum m-am aşezat, cum s-ar spune. Aş zice chiar că e definitiv. Şi mi-ar fi plăcut ca tu să fi ştiut toate astea. De aici, de aproape.

M-am întrebat în multe rânduri ce mai faci. Dacă ţi-e bine cu el. Dacă nu. Ce mai face tatăl tău. Ce mai face pisicul tău. Ce mai face pasiunea ta pentru Cărtărescu. Au fost momente multe în trioul ăla al nostru (sau poate era cvartet, sau poate chiar cvintet, după situaţie) când noi două am fost foarte apropiate. Ştii că aşa a fost.

Vreau să-ţi mai spun doar că de vrei să discutam, de crezi că o uşă e încă deschisă pe acolo pe undeva, eu sunt aici. Sau acolo. În fine, în mod absolut, exist. N-am să încep să-nşir argumente, să povestesc lucruri din trecut. Le ştii. Sper.

Şi atât.

Andrada.

Mai întâi povestea. Am aşteptat să se consume cu totul, ca să pot trage concluzii şi linii. Acum, iată.

Luni, 5 iulie. În finalul unui meeting lungim vorba despre teatru şi o colegă ne povesteşte care e treaba cu acest Faust care se joacă la Sibiu, Faustul lui Purcărete. Despre Ofelia Popii, hala industrială, senzaţia copleşitoare and so on. Rezultatul destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte cât de cât este că m-am repezit la gugăl, să aflu mai multe şi o jumătate de oră mai târziu încercam deja să fac rezervări. 10 la număr. Pentru mine şi dânsul două, pentru un coleg victimă a aceluiaşi meeting şi o ,,dânsa” încă două şi încă…6. La primele 4 nu mă voi referi în cele ce urmează, pentru că ele au rămas aşa cum a fost stabilit. Celelalte 6 erau însă pentru A şi B, care îi vor transporta şi pe C şi D cu automobilul proprietate personală şi pentru pentru E şi F, care ne-ar fi transportat şi pe noi. (respectiv E).
Până seara – niciun rezultat cu demersurile de rezervare. Telefon fără răspuns, probleme tehnice etc. Mă cheamă în taină o altă colegă (care fusese împreună cu instigatoarea originală la spectacol, în mai) şi îmi dă o adresă personală de mail a cuiva cu care fusesera şi ele în contact la momentul 0. Fremătând de nerabdare, dau mail. Rezerv fără să clipesc cele 10 locuri. Fără plată în avans, nimic, totul pe cuvânt. Superb! Bat din palme de încântare. Acum nu trebuie decât să mai treacă două săptămâni, să plecăm către Sibiu, şi TOTUL VA FI BIHIIINEEE!

Not.

A doua zi de dimineaţă mă caută E. Mă roagă să mai rezerv un loc suplimentar pentru un ,,dâns”, să îi spunem G. Zis şi făcut. Sunt acum, aşadar, 11 locuri rezervate. Toate, evident, pe numele meu.
Vreo două ore mai târziu mă sună A. Din păcate-fericire şi-a dat seama la timp că nu poate merge, există o nuntă care nu se face a fi ratată, pe care nu o luase în calcul. A şi B sunt un cuplu, aşadar doi pică din start. C şi D mă cunosc foarte bine, îşi dau seama că e foarte posibil să aborteze şi ei misiunea, mai ales acum că faza cu transportul cu A şi B a picat, aşa că preferă să renunţe şi ei din vreme, ca să nu mă încurce. Bun. Primii nervi. Abia am suplimentat un loc, nu-mi vine sa joc la alba-neagra să mai dau un mail în aceeaşi zi în care anulez 4. Desigur, locul era pentru E, nu pentru A, B, C sau D. Vinovatul fără vină loveşte din nou şi nu ştiu cum dracu’, dar mă găsesc din nou la mijloc. Să fie oare pentru că îmi asum disponibilitatea altora? Hmm….Think, penguin, Think. Think quick and most of all keep your blood cold. Nu-i vina nimănui, sunt doar 4 bilete anulate cu suficient de mult timp înainte, nimic bizar, sunt defectă, trebuie să mă concentrez la lucrurile importante din viaţă. Mă gândesc să încerc să găsesc înlocuitori, însă îmi alung repede gândul. Nununu. Fără alte complicaţii, penguin Roagă-te să rămâna măcar celelalte 7 locuri aşa cum a fost stabilit şi gata! Voi da un mail câteva zile mai târziu, îmi voi cere scuze frumos şi voi anula 4.

Piaza rea îmi dă târcoale şi totuşi încep să întreb şi alte persoane. H îmi spune că ea şi I merg sigur-sigur. Poate mergem chiar împreuna, cu maşina lor, având în vedere că suntem chiar vecini. Excelent! Rămân două locuri. Îmbătată de aparentul succes, încep să caut alţi înlocuitori.
Joi o sun pe J, să-i urez la mulţi ani. Îi povestesc de piesă şi zice că poate merge cu K, soţul din dotare, el fiind din Sibiu, aşadar au unde lăsa copilul. Vineri, a doua zi, îmi spune că mama lui K e plecată din ţară, dar tot încearcă să găsească o soluţie cu copilul. Însă luni e clar – nu se poate, nu au cu cine lăsa copilul. Luni mă gândesc deja să anulez cele două bilete. Încerc totuşi să mai arunc o întrebare pe facebook, poate poate.

E marţi. Mă duc la doctor. Aproape am uitat de griji, vorba aia, două bilete în plus, două în minus… Pe drumul spre firmă mă sună E, se pare că G (suplimentarul 11) a păţit o nepăţită cu un amic şi o claviculă(?!) şi nu mai poate merge. E s-a sfătuit şi cu amica F şi din motive (para)psihologice nu mai merg nici ele. Încă 3 locuri anulate. Îşi cere scuze. Aia e. E marţi deja, 13 iulie. Am 5 locuri în plus rezervate şi o tuse groaznică. Ştiu, nu-i mare lucru să faci o anulare, dar deja sunt parcă posedată. Un pic mai târziu, în parc, la un brainstorming, mai arunc o întrebare. Mă mănâncă. Aşa, la marele mişto. Great! Colegul L vrea să meargă împreuna cu ,,dânsa”, să îi zicem M. Rămân 3 locuri. Mă întorc în firmă, dau un mail către absolut toată lumea şi anunţ că mai am de măritat 3 locuri la spectacolul ăsta nemaivăzut. Sunt în vervă, trebuie să rezolv odată situaţia asta, şi nu, nu voi anula niciun loc! Pe scurt, se anunţă repejor N şi O, şi P. Su-per! Asta e!!!Dau un mail să confirm rezervările. Mi se confirmă în mai puţin de o oră, toate 11, împreună cu un număr de telefon (al ,,omului de legătură”) la care să sun când ajung în Sibiu.

Primesc încă un mail de la R care vrea pentru ea şi S şi încă unul de la T, care ar vrea un loc. Too late, dar îi ţin de rezerve. Şi bine fac, pentru că nu mai târziu de a doua zi L anunţă cu ochii în pământ că uitase de o nuntă de care i-a amintit M. O caut repede pe R, care acceptă bucuroasă locurile pentru ea şi S. E o colegă pe care n-o cunosc, de la etajul 2. Merg jos, la cafeterie, să ne cunoaştem. Zice că vine sigur, împreună cu S, prietenul ei.

Recapitulare. Merg eu, Vlad, colegul iniţial plus o persoană, vecinii H şi I şi colegii N plus O, P, R şi S.
T rămâne rezervă.

Miercuri seara N află de la O că e posibil să existe un ppm inopinat sâmbătă seara, aşadar e foarte naşpa. Oamenii deja se simt prost că trebuie să contramandeze, ştiind povestea.

Totuşi, se întâmplă.

Joi dimineaţa e oficial, O are ppm, N şi O nu pot merge. Arunc o întrebare la rezerva T, nu poate, a făcut alte planuri.

Sunt zen. Viaţa e frumoasă.

E vineri, mergem la Faust, îmi bag… în ele de bilete. Ies la pranz cu amicul U pe care îl deturnez într-o doară de la planurile de mers la mare. Îl combin rapid cu colega P care şi aşa rămăsese fără transport din cauză N+O. La vita e bella, a rămas un singur loc. Mă sună U, vrea să îl ia şi pe tatăl lui, să-i zicem V.

Şi aşa am ajuns eu la Faustul lui Purcărete cu Vlad, H şi I în maşina lor, R+S cu trenul, colega P + amicul U + tatăl V cu maşina lui U şi colegul iniţial cu ,,dânsa” (plus doi prieteni ,,suplimentari” ai colegului iniţial, cu rezervare separată. Adică în total 13 oameni. Cele 11 rezervări ale mele şi cele două separate.

Sâmbătă, ora 6 jumătate ajungem în Sibiu. Fiecare cu metoda proprie. Ne cazăm (în afară de P, U şi V care se vor întoarce în aceeaşi seara în Bucureşti).
Ameţeală totală, P, U şi V se duc să ia biletele, noi fiind în urmă cu masa. Ajungem şi noi la Hala Balanţa. Apar din umbră şi R şi S plus colegul iniţial cu gaşca, care uitase că a făcut o rezervare separată şi timpul de ridicare a cam expirat. El credea ca şi cele două separate sunt la noi. Nu sunt, noi le-am luat doar pe cele 11. Aşadar doi oameni nu au bilete! Scurt moment de panică. Asta ar fi culmea. După atâtea chinuri să fim în formaţie completă, acum rămân oameni fără bilete. Din fericire se mai găsesc două.
Intrăm.

Spectacolul este exact aşa cum mi-am imaginat. Lucru poate nu foarte bun, ar fi fost mai bine poate să mă las surprinsă şi să nu citesc atâtea lucruri – văd atâtea filmuleţe. Totuşi, nu sunt dezamăgită. Aşteptările îmi sunt recompensate. Ofelia Popii e, într-adevăr, magistrală. Faust nu mă impresionează, dar înţeleg alegerea. Îmi scapă printre degete câteva simboluri, îmi promit că voi citi mai multe despre Faust (am făcut-o deja, primul lucru când am ajuns acasă şi deja înţeleg mult mai bine nişte lucruri). Noaptea Valpurgiei. Oameni zburători, circul ororilor, flăcări. Am rămas în urmă şi nu vedem chiar totul de oamenii din faţă. Totuşi e copleşitor. Ne ţinem de mână şi parcă ne e un pic frică, deşi ştim că e doar teatru.
Se termină. Ieşim, puţin copleşiti, dar şi însetaţi, transpiraţi.

P, U şi V pleacă spre Bucureşti. Primesc sms de la R şi S, care fug să prindă trenul. Îmi mulţumesc.
Mai târziu dau iarăşi, întâmplător, peste colegul iniţial. Fumează o ţigară pe treptele pensiunii. Pare copleşit de experienţă.
Mergem cu paşi mărunţi către centrul Sibiului. Noi doi, plus H şi I. Bem o bere la o terasă, ne luăm cu poveşti. Ne mutăm apoi în piaţa mică, unde ne înfruptăm porceşte, la Union, cu un kebap de pui la platou şi încă nişte bere.
Ora 4 ne prinde încă puţin năuci după spectacol. Mergem pe stradă, pe jos, până la hotelul care nu este tocmai aproape.
Dormim şi plecăm spre Bucureşti. Via Bâlea. Unde mai pierdem vreo 2 -3 ore la un restaurant şi apoi direct pe iarbă. Ne prinde-o ploaie spontană la coadă la Kurtos Kolacs cu nucă.
Drumul până la Bucureşti pare apoi interminabil. Vorbesc la telefon cu tata, care mă avertizează că după Capra drumul e foarte prost. Şi are dreptate. Ne târâm ca nişte melci printre gropi.
Ajungem acasă târziu, după 10 seara. Suntem extenuaţi.

Ce îmi doresc? Mai multe weekenduri ca astea şi un pic mai multă responsabilitate de la oameni, atunci când fac un angajament. Chiar dacă nu sunt bani la mijloc. În speţă, să se gândească binebine înainte să arunce o vorbă. În rest, e greu de găsit un vinovat. Nu există. Eu, poate, că mă împiedic de detalii şi mă agit prea tare pentru lucruri mult prea neimportante gen principii învechite şi respectarea unui cuvânt (respectiv al meu ). Fie el şi via e-mail, dat unui om necunoscut.

În rest, e super. Reuşită pe toate fronturile.

Sfaturi? Fiţi mai înţelepţi, lăsaţi-vă surprinşi, nu căutaţi materiale pe internet. Citiţi, în schimb, despre Faustul lui Goethe. Textul este cel original, tradus în limba română, însă simbolismul este la mare rang şi dacă nu ştiţi EXACT despre ce e vorba, e posibil să vă scape nişte lucruri destul de importante. Şi, nu în ultimul rând, asumaţi-vă din start ca e ceva ce fie vă va plăcea la nebunie, fie nu vă va plăcea absolut deloc.

Şi apoi mergeţi la Sibiu, să vedeţi Faust, la Hala Balanţa, pe Calea Guşteriţei, imediat în spatele Gării Mari.

A meritat fiecare kilometru.

photo credit: antonkawasaki

Inspirată de Runbaby şi ale ei drunken esemesis, mi-a revenit în minte o poveste despre drunken behavior.

Acum câţiva ani am plecat în vamă cu cineva. Cineva care urma să se întâlnească acolo cu altcineva, întâlnire cu iz romantic, aşadar eu ieşeam din schemă odată cu atingerea tărâmului vamesc. Nicio problema, eu mergeam oricum la apelul unui alt prieten, nu dăm nume, aflat acolo tot în context romantic – cu noua apariţie. Nu-i bai, mi-am zis. Acolo, pe tărâmul tuturor posibilitaţilor, în mod sigur găsesc parteneri de destrăbălare.

Ajuns în vamă, identificat prieten şi apariţie pe nisip – şi de aici începe drama. Duduia insistă să stau cu ei în camera.Şi insistă. Şi insistă. Eu ma ţin tare, realizez ridicolul şi îmi iau camera separată la preţ piperat, în aceeaşi vila, în speranţa că găsesc vreun cunoscut cu care să împart preţul as time goes by.

Wrong.

Aşadar până seara am petrecut pe plajă cu amicul şi apariţia care părea în continuare prietenoasă. Seara – m-am fezandat singurică între cei 4 pereţi foaaarte apropiaţi între ei(camera – deşi foarte scumpă, nu avea decat un pat imens şi era pe genul motel, adica un perete era format din usa glisanta dupa care ieseai direct afara. Toaleta era pe hol. Şi – aşa gata de distracţie am stat eu în cameră aşteptând un semn de la cei doi amorezi.

De aici să zicem că lucrurile au divagat. Duduia era venită (lucru cumva de înţeles) cu scopuri romantice şi era INvizibil deranjată de entitatea agăţătoare (adică, naivă fiind, m-am prins mult mai târziu). După încă 3 ore în care ea şi-a făcut somnul de frumuseţe şi tot, am ieşit pe bulevard. Ca la Eforie, pe faleză.

Odată ajunşi la Expirat m-am crezut salvată. M-am întâlnit acolo cu amicul 2, care s-a oferit să mă salveze. Ura! – mi-am zis. Ne-am aşezat pe nisip şi am început să dezbatem câte-n lună şi în stele. Langă noi, la câţiva metri, cuplul fericit se pupa mai ceva ca într-un videoclip Glenn Medeiros, cu un fundal format din luna şi barbaţi care se pişă în apă.

Deodată, destinul îşi vâră din nou gheara. Nişte indivizi improvizează spontan o bătaie. În apă. Jumătate din ei sunt goi, jumătate îmbrăcaţi (venind de pe uscat). În secunda doi – ce să vezi, amicul 2 era în apă, carând şuturi unui dezbrăcat care se tăvălea prin valurile înspumate. Ca prin vrajă apare şi salvarea, care îl înghite pe amicul 2, la căpătâiul unui avariat.

Totul s-a întâmplat în 5 minute. Şi iată-mă din nou cu amicul 1 şi cu apariţia. Care apariţie cască brusc, se întinde şi spune feciorelnic – ,,mie mi-e somn. Mergem?”. Noooo, nooo, n-aţi înţeles, unde să mergem? This is not Eforie, this is vama veche, let’s go somewhere, let’s do samsing. It’s barely 2 a.m.!!

Apariţia e de neînduplecat. Aşa că trecem pe la un chioşc şi sub privirile scandalizate ale apariţiei achiziţionez o sticlă de vodka şi una de suc de portocale, plus pahar de plastic, în ideea de a-mi prepara nişte şurubelniţe în timp ce caut amici de alcoolizare la telefon.
Bun, ajungem la vilă. Intru în camera, îmi bag caştile de la telefon în urechi (ţin minte că aveam doar 6 melodii şi pauză încărcător) şi îmi torn un păhărel. Şi aici ajungem la povestea în sine. După mii de esemesuri în care mi s-a explicat că nu, nu sunt în vamă, dar tu HEV FAN, şi nişte şurubelniţe buclucaşe, m-am trezit ca în Leaving Las Vegas – adica singură şi beată în vamă, la 10 metri de distracţie.
Şi ce am făcut? M-am dus la baie, am luat hârtia igienică, am scos dermatograful şi m-am pus pe înşirat idei (eram într-o pauză de agenţii şi tocmai fusesem la un interviu care se lăsase cu test – ce urma a fi rezolvat).
Când m-am trezit, în jur erau sute de bucăţele de hârtie igienică pline de urme de dermatograf. Majoritatea erau tâmpenii, două-trei decente printre ele.
M-am închinat.
Cam asta despre manifestările creative la beţie.
Povestea s-a terminat prost. Într-un minut blestemat am decis să rămân până luni, la insistenţele amicului (nu îmi dau seama de unde inconştienţa asta pe el) şi la prefăcătoria apariţiei.
Duminica seara mi-am găsit o cazare mai ieftina, undeva pe şosea, lângă Scoica. Camera şi aşternuturile miroseau groaznic, dar preţul era la jumătate.
Am ieşit din nou la bulivard. Ferit scos sticla de vodka din geantă, apariţia era cu fata şefului, îţi dai seama dacă vede aia cu ce distruşi umblă apariţia. Plecat fata şefului, concert Şuie, apariţia face BOOM. Right there, right then. Criză de gelozie îndreptată către mine, în faţa mea. Că lasă, eu mă duc să dorm, rămâi cu ea ca d-aia ai chemat-o, ca să stai cu ea, ca nu şitiu ce. Eu nu zisesem nimic. Gen – hello, sunt de faţă, ştii, măcar ai şi tu răbdare până în cameră… Mahala frate. Eram cu gura deschisă ca la dentist, nu înţelegeam, fusesem cuminte. N-am vrut cu ei în cameră, am baut singură ca boschetarii, m-am mutat după buget, n-am scos sticla de vodka ca să nu facă fata şefului apoplexie…. wtf is wrong with you?! Eu – mută. El – siderat. Apariţia fuge urlând pe plajă, amicul după ea. Eu o iau uşurel spre cazare. Ajunsă în cameră îmi dau seama ca nu le-am plătit pentru cameră (plătise apariţia şi pentru camera mea). Scot telefonul muribund, sun amicul. Amicul nu răspunde, era în mijlocul scandalului. Ar fi fost pesemne eviscerat dacă ar fi răspuns. Îmi dă sms mai târziu cum că nu ne putem vedea ACUM. Să ne vedem mâine. Zic – vii de dimineaţă să îi iei, da? Nu mai am baterie, trebuie să stabilim. Vii la 8 dimineaţa să ţi-i dau!
El – da, vin.
Dimineaţa, la 10, nu mai aveam baterie. Şi nici scrupule. Amicul – nicăieri. Mi-am făcut băgăjelu, am ieşit pe plajă. Am făcut baie. A fost superb. La ora 14 am intrat bine de tot în banii pe care îi datoram, am mâncat un prânz copios de una singură şi am plecat. La Bucureşti.

Amicul a plătit din buzunarul propriu camera mea apariţiei, care rămânea pe litoral. S-a întors la Bucureşti cu ia-mă nene, cu un camion.

Nu ne-am vorbit o perioada. Ne-am întâlnit doar ca să-i dau eu banii.

Ne-am împăcat dupa ce s-a despărţit de apariţie. Dupa multe alte scandaluri.

Mărturisesc că în ceea ce priveşte empatia, Luciana mă bate de departe. Fata asta are o capacitate neomenească de a se pune în pielea cuiva, de a-i păsa de te miri cine de te miri unde doar pentru că în momentul ăla, în care nimănui altcuiva nu îi păsa de asta, ea a înţeles respectiva entitate.

Dar mai departe de asta, mă bucur şi eu de o anumită doză de empatie, pe care o consider un dar de undeva de departe. Ăsta e motivul pentru care nu plâng la piese de teatru, însă plâng la aplauze. Nu pot empatiza cu personaje, indiferent cât de reale mi-ar părea, însă empatizez instant cu actorii de pe scena care primesc aplauze. Îmi vine de fiecare dată să plâng în hohote la aplauze, indiferent daca am văzut o comedie sau o dramă. Mă pot pune în locul celor de pe scena, pot simţi ce simt ei. Poate sună exagerat, însă chiar pot simţi asta, şi ăsta e motivul pentru care consider forma de empatie care mi-a fost dată un dar. Pot simţi bucuria aplauzelor primite, pot simţi bucuria unui jucător de fotbal care a muncit toată viaţa şi acum a ajuns să stea în poartă la un campionat mondial, pot simţi bucuria unei florarese care a convins pe cineva să cumpere un buchet de garoafe, simt toate lucrurile astea zi de zi cu tot felul de ocazii inedite.

Poate şi voi aveţi darul ăsta. Poate nu e ceva inedit. Însă mie ăsta mi se pare în continuare una dintre cele mai tari chestii pe care mi le-a dăruit viaţa.

În acest sens am pregătit un playlist dumnezeiesc, gata să fie votat de voi.

Da’ să mă votaţi, da? Nu ca data trecută…

Mbineee.

Am avut casa plină de flori toată săptămâna.

A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.

A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.

În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).

It’s the day.

Întotdeauna am făcut caz de ziua mea. Cu mai mult sau mai puţin zgomot. Cu mai mult sau mai puţin tămbălău. Dar niciodata n-am susţinut altfel. Nu m-am prefăcut că nu-mi pasă, că e doar o zi ca toate celelalte, doar ca să plâng apoi în pernă că nu m-a sunat nu ştiu cine. Subliniez – e foarte important pentru mine. Mi se pare că e ziua aia din an care mi s-a dăruit mie. Bine, mie şi celorlalţi născuţi în ziua asta. Până una-alta, mie. Şi atunci tot universul se mobilizează şi îmi organizează numai lucruri plăcute. Universul şi prietenii. Cât despre lista aceea din postul anterior, are o importanţă prea mică. Am tot ce îmi doresc în momentul asta. Well…aproape tot (ar fi nişte pantofi… )) ).

Să trecem peste asta şi să vă povestesc despre weekend, că n-am mult timp la dispoziţie. În weekend s-a organizat petrecerea de reuniune după 10 ani a generaţiei mele. La liceu. Generaţia 2000. Ştiu din povestirile altora că în general se adună 3-5 oameni, se pupă, merg pe la cancelarie, beau o bere şi cam aia e. Nu, tati. La mine se organizează ăştia de astă iarnă. Grup pe facebook, mobilizare 17 clase (atâtea am fost, până la R), strâns bani, adus catering, alcool, formaţie şi alte alea, vorbit la liceu să ne lase în curtea interioară.
Băi, deci a fost foarte tare. Ne-am strâns foarte mulţi (în medie 15 pe clasă, înmulţiţi cu 17 şi vedeţi ce iese). Petrecere de petrecere. Au sunat clopoţei, au furat cranii şi tablouri cu Eminescu, dans, alcooale, amintiri, nebunii. Multe lucruri s-au schimbat, altele sunt identice.

Iacătă:

Cât despre mine, eu am simţit ăştia 10 ani. Au zburat, aşa cum zboară timpul în general, dar eu am simţit fieşce ziulică bună sau rea din tot toată perioada asta. Mi s-au întamplat lucruri. N-am avut impresia că lumea a încremenit preţ de un deceniu şi ne aflăm în acelaşi punct. Vedeam locul ăla, oamenii ăia, cu alţi ochi.

Acum gata, că mă duc la prezentare. Da, de ziua mea

MENŢIUNE POST-EVENT: am realizat acum că n-am zis o chestie foarte importantă. Când aveţi de făcut cadouri, în general, luaţi în calcul bine de tot pe www.charitygift.ro . Pentru orice cadouri, oricând, pentru oricine. Sunt lucruri foarte frumoase acolo, pentru toata lumea. Şi – ştiţi – conţin donaţii!

Am văzut la Carmen o listă de genul ăsta. Şi m-am gândit să uşurez misiunea celor care şi-au adus recent aminte că se apropie deadline-ul. Şi să fac o listă cu ce îmi doresc eu de ziua meaaa.

Aşaaa. Păi. Din lumea materială îmi doresc aşa:

- una bucată (cât mai mare) parfumul meu preferat (începe cu r şi se termină cu ush şi e de la gucci)
-una bucată abonament la ceva sport (aş prefera pilates/yogilates) plus una bucată persoană care să vină cu mine la sportul respectiv, altfel nu se pune, plus ceva abonamente la masaj anticelulitic şi de relaxare şi de toate în general ))
- un obiect de iluminat de atârnat în tavan super uber cute pentru pus în bucătărie (referinta aici) şi încă unul pentru în cameră (ceva de genul ăsta), dar la treaba asta trebuie să mă consult şi cu Vlăduţ-
-lots of flowers
-câte şi ce cărţi vreţi voi
-câte şi ce cosmeticale vreţi voi (dacă aflaţi şi unde se mai găsesc korres sunteţi supertari)
- wii
-bilete la massive attack, cranberries, aerosmith si eric clapton (hai, ca nu-s multe )) ) – eventual cu tot cu insotitor voluntar

Ca să completam, îmi mai doresc aşa:
- să fie la fel de bine în tot restul anului pe cât e acum (nu, nu mă refer la economia mondiala şi nici la aia a României)
- să învăţ să merg pe bicicleta aia pe care am câştigat-o şi care de atunci zace în balcon (da, da, ruşine mie)
- linişte când vreau linişte
- agitaţie când vreau agitaţie
- un art director ok (pliiiz)
- să-mi treacă alergia la pisici (dupa care puteţi să-mi luaţi şi un pui de pisoi cuminte şi pufos)

Gata. This should do it

photo credit: DW212

Recunosc. Am un fix, un mare fix. Am mai multe, unele se nasc spontan pentru a stărui o perioadă în mintea mea, pe unele le recunosc drept inutile şi reuşesc să mă scutur de ele, însa fixul asta e mare de tot şi nu cred că va pleca vreodată la el acasă. Şi nici nu vreau să o facă. Convieţuiesc cu fixul din pruncie. Atunci chiar se confunda cu un instinct. Cu bunul-simţ.

Unii ar putea-o numi ,,intuiţie”. Dar nu e decât deducţie, simplă deducţie. Matching the pieces. And when they don’t match, then the red light with ,,WRONG”   lights on.

To cut the long story short – nu-mi pot apropia persoanele pe care le simt inferioare intelectual. ,,Inferioare” e un termen generic. Să zicem că am pe lista de valori şi non-valori gruparea ,,Imbecili”. Asta nu înseamnă că umblu cu un termometru de IQ după mine, sau că dacă ieşim la o cafea o să aduc cu mine un test grilă. Nu. Nu-i vorba aici de vreo diplomă sau vreo şcoală înaltă. Sunt perfect de acord că există posibilitatea destul de mare ca nea Ghiţă de pe schelă să fie mult mai dotat intelectual decât nush ce imbecil de la vreo înaltă firmă de audit. De altfel tind să mă subapreciez în cadrul unei prime întâlniri cu cineva – ăsta fiind un defect pe care mi-l asum. Aşadar şansele de a-mi face o impresie ok sunt destul de mari în primă instanţă. Ofer circumstanţe atenuante cu generozitate.

După care urmează filtrele. Non-conştiente. Dar existente. Fiecare dintre oamenii pe care i-am ţinut aproape au un quelque chose intelectual care mă ţine în joc. Şi dacă aţi fost pe fază cred că aţi văzut că lista este foarte lungă. De oameni pe care îi ţin aproape mai mult sau mai puţin pe criterii geografice.

Dar atunci când cineva pe care îl simt cu toţi ochii văzuţi şi nevăzuţi destul de jos pe scara evoluţiei, ca posibilităţi şi nu ca educaţie sau circumstanţe, încearcă să mă convingă că ştie foarte multe despre mersul lucrurilor, despre sensul vieţii şi despre istoria religiilor, mai ales utilizând un aer fals înţelept şi o privire pătrunzătoare prinsă de prin filme, atunci mă cam ia cu greaţă. În fine, greaţa trece repede şi urmează frica. Pentru că eu cred că oamenii aştia cu un intelect inferior, care pot convinge pe alţii să-i ia drept mentori, lideri sau chiar şi prieteni sinceri, sunt periculoşi.

Da, da, ştiu, judec. Pun ştampile în frunte.  Şi mai sunt şi arogantă. Ştiu lucrurile astea. Acţionez cu mintea limpede.

Sunt o persoană cu limite şi nu văd în asta un lucru rău. Depinde unde
ţi le plasezi şi cât de rău le bagi altora pe gât (e un spaţiu personal, chiar dacă exprimat public, nimeni nu-i obligat să subscrie opiniilor mele). Am, spre exemplu, o limită clară atunci când simt promiscuitate ascunsă sub declaraţia de minte descuiată (da, sunt în mod clar lucruri diferite).

Atunci când minţi extraordinar de dotate reuşesc să manevreze oamenii în interesul lor, asta se numeşte Machiavelli.
Dar când minţi frumoase se asociază cu altele de-a dreptul imbecile întru formularea unor idei…să le zicem naive, asta se numeşte fugă de realitate. Scuză pentru a face lucruri pe care altfel nu le-ai face. Ever.  Şi nu le-ai face tocmai pentru că nu eşti convins de valabilitatea lor. Te asociezi cu alţii pentru care lucrurile astea sunt fireşti. Care te asigură la fiecare 5 minute că eşti mirobolant în prostie. Şi atunci e ok! Dacă sunt oameni care te aprobă, e ok! But it’s not right. It’s right doar atunci când o simţi.

Mda, până la urmă fiecare face ce vrea. Corect.

Tocmai de aia eu o să aleg să nu fiu ipocrită. Şi să spun când hainele noi ale împăratului nu există de fapt. Cel puţin o să încerc.

Ah, staţi, cred că am avut o revelaţie! Spontan, în timp ce scriam! Aţi citit ,,M-am hotărât să devin prost”? OK, m-am liniştit. E vorba de reţeta Martin Page. Te înhăitezi cu nişte nulităţi şi vei ajunge să fii ca ei. După care urmează fericirea.

Ignorance is bliss. Not. Părerea mea…

P.S.: În încheierea emisiunii ţin să vă asigur că sunt foarte ok, am avut o seară liniştită şi starea mea de spirit este pe cai mari. Nu m-a călcat nimeni pe bătături, nu mi-a aruncat nimeni uitături şi nici vorbă de deochi.  Îmi pileam şi eu unghiile şi vorbeam prostii…