Înainte să ies din scara blocului înfig căştile în urechi. Pun iPodul pe ,,shuffle” şi trec prin piese până găsesc ceva satisfăcător, care se asortează cu ce se vede prin uşa blocului.
Azi am ales asta. Şi până pe la metrou am avut un soi de moment Ally McBeal. Ştiţi ce zic – oameni dansând pe muzică, cântând, făcând loc, păsărele zburând pe ritm…
A trecut seara de pe terasa de la Fabrica (btw, recomand din tot sufletul – e loc, e comod, e ieftin, e de tras la tir, dat cu tiroliana, facut tatuaje sau jucat biliard). Da, am primit şi cadourile mult-dorite 
. Mulţumesc tuturor celor care au venit. Am strâns din nou oameni dragi din patru zări şi mări. Adunaţi cu grijă pe-o sprânceană din toate etapele vieţii. Ce noroc că şi ei m-au adunat pe mine!
Am avut casa plină de flori toată săptămâna.
A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.
A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.
În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).
Am fost duminica la concert, concert care a fost misto, mi-a depasit asteptarile. N-o sa ma apuc sa va povestesc de locomotiva, tunuri, striptease-ul lui Angus, solo sau bis. Ati citit deja chestiile astea peste tot daca v-a interesat. Asta in cazul in care n-ati fost acolo si iar e complet inutil sa ma apuc sa descriu.
Ce mi-a captat insa atentia e pajistea de crestini piosi care au rasarit ca ciupercile dupa ploaie si care o dau inainte cu satanistii si cu felul in care noi, oamenii normali adica, ne ducem spre pierzanie.
Dragii mei, satana in sfarsit ne-a pacalit si ne-a facut sa credem ca nu exista si acum, ca ne-am dus si la spectacol, ne-a pacalit sa o mai si preamarim. Oamenii astia traiesc intr-un film prost, d-ala cu buget minuscul, in care satanistii cu glugi trase pe ochi vrajesc omenirea si-o fierb apoi la foc mediu in cazane.
Ei, pe astia i-as face tocana.
Cred ca daca as putea fi acuzata de discriminare de vreun fel, capul de acuzare no 1 ar fi ,,discriminarea habotnicilor”. HUO.
I-as casapi pe toti astia care au impresia ca le stiu pe toate. Pe toti astia care se dau crestini doar ca sa arate mai bine cu degetul. Pe toti astia care stiu exact CE SI CUM.
Iar alora care se indoapa cu documentare ieftine americane in care ti se explica de ce roacherii sunt satanisti, le-as recomanda sa vada si Religulous. Asta daca nu le e prea frica ca iese dracu’ din monitor si le da o limba pe fata.
In rest – mars, ma! (click de credeti ca exagerez)
(da, I must be possesed)
photo credit: Jeffrey Beall
Dintr-o raţiune ecologică, pesemne, cu care mărturiesc că nu sunt la curent, toţi vânzătorii de covrigi din Bucureşti au renunţat la punguţele alea hidoase din plastic în care stăteau atârnate împletiturile din cocă cu mac, sare sau susan. S-a trecut la punguţe din hârtie care habar n-am în ce măsura sunt sau nu reciclate după utilizare.
Măh, dar aşa frumos arată! Jur! Mai departe de orice gest ecologist, economic sau ceva, treaba asta are un efect estetic nemaipomenit! Parcă e altă lume – asta care circulă prin metrou cu punguţele de hartie care ascund covrigi, batoane sau alte bunătăţi calde.
I’m loving it!
Aşa mi s-a spus. Aseară. Dar nu despre asta e vorba.
Este vorba despre faptul că acum, as we speak, am chef să îmi etalez un punct de vedere care sigur va irita mulţi ochi.
Se tot vorbeşte de legea maidanezilor, să fie exterminaţi, să nu fie exterminaţi, să fie sterilizaţi, să fie făcută ţara maidanezilor etc.
Da, sigur, nu e vina lor că s-a ajuns la asta. Da, da, drepturile animalelor, sunt mai bune decât noi, iată ce privire blajină. Masacru, carnagiu, filme triste etc.
Da, dar la fel de sigur nu vreau să-i mai vad. Nu vreau. Pe acele suflete nobile, mult mai curate decât cele ale oamenilor etc. Să nu îi mai văd! Mi-e frică să mă duc să iau un suc, mi-e frică să mă duc până la mall cutreierând printre cele nu mai puţin de 3 haite de câini de cel puţin 12-14 capete fiecare.
Să fie sterilizaţi? Mda. Asta ar însemna să nu se mai înmultească. Mă rog, să zicem că întotdeauna se poate mai rău. Şi să fie lăsaaaţi aşa, pe stradă, pardon – în grija cetăţenilor – până mor de moarte bună – adică în medie vro 8 ani d-acu încolo (if we get lucky). Şi unde va fi, mă rog, cetăţeanul vigilent atunci când haita de ,,simpatici maidanezi” (prietenii ştiu de ce) vor considera că li se încalcă teritoriul şi vor ataca nush ce copil trimis de tac-so să îi ia ţigări pe la 10 seara?
Tremură pipota în mine în fiecare seară. Taxiul nu poate să mă bage în scară, există o alee destul de lungă şi mulţi căţeluşi foaaaarte drăguţi care se isterizează din te miri ce. Cu bicla te hăituiesc, cu joggingu te aleargă, se pişă şi se kk peste tot, de muşcat muşcă din motive care nu-s problema mea. Cert e că o fac pentru că li se năzar chestii. Pentru că, guess what, sunt în mediul greşit.
Da măh, da, nu e vina animalului. Da’ nici a mea nu e. Şi da, în mod egoist şi inuman, şi rău că oamenii sunt mai răi cacâinii şi toate cele – EU ÎI VREAU DISPĂRUŢI. Cum se poate, cum nu se poate. Dacă vine careva cu o soluţie (i)realistă – de genul – are el ţara lui particulară şi bani să angajeze dădace la câini, şi pune toate astea la dispoziţia pufoaselor şi sensibilelor creaturi hăituite de oameni fără milă pe străzile capitalei, atunci o să votez pro.
Până atunci, n-o sa ader la nicio mişcare d-asta mai mult sau mai puţin virtuală de gen ,,împotriva nush cărei legi”, ,,să salvăm maidanezii”, ,,maidanezii sunt ai noştri” etc. Ai mei nu sunt, clar?
Şi-acuma hai, că am chef de ceartă. Rău de tot.
Am trei episoade negative la activ, toate legate de transportul în comun, de altfel foarte bine pus la punct. Primul se întâmplă în staţia din faţa hotelului. Doar noi doi şi încă 3 persoane. Vine autobuzul, opreşte, cele 3 persoane nu schiţează niciun gest că ar fi interesate să urce, aşa că ne îndreptăm spre uşa din faţă, pentru a-i semnaliza şoferului că vrem să urcăm, să deschidă uşa. Un tip din grupul de trei vine şi ne împinge brutal la o parte, cum cred că nici în aglomeraţia din 41 n-am păţit. Se urcă apoi, mândru, împreună cu celelalte două persoane. A crezut, pesemne, că vrem să nesocotim ordinea din staţie şi să ne suim înaintea lor în autobuz. Care era de fapt un microbuz. Unul gol. Însă comportamentul lui grobian nu mi-a denotat educaţie, ci lipsa ei.
Al doilea episod negativ se întâmplă într-un microbuz de acelaşi tip, care n-a oprit unde doream să coborâm, deşi am apăsat din timp semnalul, iar becul cu STOP s-a aprins. Urât.
Al treilea e cel mai urât şi se petrece la plecare, în drumul către aeroport. La indicaţiile recepţionistului am mers în staţie, să luam autobuzul 22, spre aeroport. Ultima maşină, era seara târziu. Maşină care vine, într-un final. Un autobuz mare, gol. Gol. Cât se poate de gol. Mare cât o zi de post şi gol. Ne urcăm uşuraţi că s-a terminat cu aşteptarea, dăm să plătim bilet la şofer, la care dumnealui ne arată impasibil semnul de ,,interzis cu genţi mari”. Not a word. Are you kidding me?! Ne-a luat mult timp să înţelegem ce se petrece. Ai staţie la aeroport, eşti gol puşcă dar nu mă laşi să urc?! Am încercat să mă înţeleg cu el. Poate există o taxă de bagaj, măcar să-mi zică alternativă de transport, autobuz special poate (am văzut mai târziu că există). A bălmăjit ceva într-o portugheză neinteligibilă şi a arătat din nou spre semnul cu bagajul tăiat. Stăteam ca proştii în staţie, în maşină, victime ale excesului de zel. El se uita absent pe geam, aştepta să coborâm, noi încercam să înţelegem ce-i de făcut. La orice tentativă a mea de a găsi o soluţie sau de a cere ajutorul mi se răspundea cu aceleaşi cuvinte din care nu desluşeam nimic, deşi uneori înţeleg despre ce e vorba în portuguese. Până la urmă am zis să fim mai deştepţi şi să cedăm, şi am coborât. Am luat un taxi, foarte ieftin de altfel.
Autobuzul special despre care am aflat mai târziu că există (şi nu mulţumită tipului de la recepţie, ci datorită internetului) circulă doar până pe la 8 seara. Biletul costa 3,50 euro. Noi am dat 6 euro jumate pe taxi. Două persoane. So you know…
(mi-am amintit acum şi bonusul – taximetriştii de aeroport sunt la fel ca ai noştri: la dus am fost ocoliţi şi taxaţi cu 15 euro, deşi aparatul arăta 8 – chipurile pentru că am avut bagaj mare).
Ieri a fost o zi cum nu sunt multe. Multă foială, alergătură. De dimineaţă m-am trezit ca să-mi vând sufletul, am fost apoi în centru unde am luat bilete la teatru, ochelari de soare noi, o eşarfă colorată tare şi apoi m-am văzut cu Radu, la o cafea. Destinaţia – Casa Oamenilor de Ştiinţă. Weirdest experience lately. De la intrare, chelnerii ca nişte ciocli pe scări, ceremonioşi. Intrăm, interiorul impresionant dar prăfuit, în nişa înconjurată de vitralii un bătrân cântă la pian. Ce? Psalmi. Da, psalmi. În afară de noi, un singur client de aprox. 60 de ani, în costum.
Chelnerul: – O cafeluţă?
Noi (încurcaţi) – …da…
Chelnerul: – Mică, mare?
Noi (la unison): – Mare.
Chelnerul: – Espresso, ibric?
Noi (bucuroşi, tot la unison): – Ibric!
Tataie de la pian cântă psalmi, lumina intră prin ferestrele mari, iar noi stăm la o masă mai mult lungă decât lată, aşa că e ca şi cum am sta în cele două capete ale unei mese de familie. O familie mai mică, aşa…
Celalalt client pleacă. Cei 4-5 ospătari apar înşiraţi şi durează cel puţin 5 minute până când schimbă faţa de masă curată cu una tot curată.
Apar încă 4 clienţi. Tot costum, tot în etate. Se aşează la masa cu faţa de masă schimbată.
Plătim, plecam. Pianistul trage de o Ave Maria, ospătarii sunt tot aliniaţi pe trepte.
Din centru, fuga la Plaza, după telefonul nou. Daaa, avem telefon nou. Frumuşel tare, mi luuuuvs it.
După care lene de voie.
Acum câteva zile am luat decizia să tragem o vizită externă. O Veneţie, o Londră, o ceva. Şi taman pe când ne sfătuiam, aflăm de happy hours de la Blue Air. Numa’ bine. Cum se poate mai bine. Alegem şi destinaţia, entuziasm, tot.
Aşa că ieri am început sa …încerc. Eroare, eroare, eroare, cardu’ nu e bun, tranzacţia nu e bună. De unde naiba, că am cumpărat de atâtea ori cu el… Sun la bancă – nu doamnă, cardu’ e ok, e de la ei. Bon.
Ajung acas, luam d-ale gurii, mă gândeam că mai încerc de la domiciliu. Când primesc vestea şi ideea totodată că/să mergem direct la plaza, la ei la magazin. Bine, mergem.
Ajungem la magazin – coadă. Cum să zic…o coadă medie. 20 persoane. Şi dacă te gândeşti că majoritatea erau cuplaţi câte doi – trei in forma de gramada, chiar nu erau extrem de mulţi. Ceasul – 18.20. Oră de închidere magazin – 22.00. Io zic că prindem, şi eu, bon, stăm. Băi nene, stăteam şi ne zgâiam cum stăteau aia înuntru câte 20-30 de minute: ,,Heh, ofertă ziceţi, ă? Ce chestie…tare, dom’le… off, unde sa mergem, unde. Nu avem creier să ne gândim de acasă, aşa că ne gândim acum, în magazin. Ce, nu e cool? Ia, ce oferte aveţi? Da’ broşuri nu ne daţi? Da’ când să mergem…?! Să sunăm şi la Mimi, şi la Tanţi” şi tot aşa. În timp ce gloata de afară observa cu stupoare cum se scurg zecile de minute.
Două ore şi jumătate mai târziu, din cele 20 de persoane de la start eram încă 12. Şi încă noi eram ,,ăia din faţă”, că în spate se deşirase un codălău de mamă-mamă. Şi – interesant mecanism – solidaserăm împotriva inamicului comun. Circula informaţia, se suna acasă să se întrebe cum mai merge treaba cu internetul, se făceau calcule. Pe mine m-a lăsat un domn să stau pe unul dintre cele 3 scaune ,,de aşteptare”. M-a văzut ,,că am figură nefericită”. Păi aveam! După un calcul elementar, nu aveam cum să prindem bilete nici dacă magazinul ar fi rămas deschis până la 12.
Între timp un bodyguard cu o figură incredibil de sugestivă (în sens rău) dădea târcoale şi striga la blonduţa de la ghişeu: ,,SPUNELE CĂ LA ZECE SE ÎNCHIDE!” (nu cred că ar şti să folosească cratima). Aia săraca: ,,măh, tu nu înţelegi că nu pot să ies de aici?!”.
Lângă mine, pe alt scaun de aşteptare, o fată destul de răcită. Scoate laptopul, zic să-l scot şi eu să mai încerc. Tot Lenovo? Tot. Lucrezi la IBM? Nu. Bon. Aţi reuşit? Nu ştim, acum încercăm. Ne lăsaţi şi pe noi după aia dacă merge? Sigur.
Între timp, magic was happening. Mergeau oamenii ca pe bandă rulanta! Până să se aşeze pe scaun: ,,bunăseara4adulţi1copilvalencia4iunieplecare22iunieîntoarcereplătesccueuro”. Încă câteva minute blestemate în care fata de la ghişeu scria de mâna toate facturile şi restul. Verifica datele. Erau corecte. Secundarele plescăiau. Ovaţii de pe margine – aţi reuşit? da! felicitari!bafta! etc. O tentă de invidie de la audienţă, dar în acelaşi timp bucurie că a mai reuşit cineva. Ce să mai, eram o echipă, mai ceva ca pe vremea comunismului.
Mai intra câte unu’ – ,,ce se dă? cât e oferta? ce ofertă?”. De pe margine – ,,n-o mai ţineţi de vorbă!!”. Şi brusc oamenii de la coadă se transformau în birou de informaţii. Ştiau tot – preţuri, durată promoţie, destinaţii, ştiri meteo etc
Am luat bilete la 10 fără 10.
Mergem la Lisabona.
…din ultima luna calendaristica. No doubt about it. Soare, cald cat sa fie bine, strazi, culori. Pop corn, limonade, covrigi, cafea, o salata. Cismigiu, centru istoric asa peticit cum e el. Treptele muzeului de istorie. Frumu tare.
miere. e miere.
love birds
Alexandra Svet striga ascutit pe Facebook pe la 3 noaptea, batand din piciorus: “TREZITI-VA, ROMAAAANI!”. Romanii motaiand :…”a…a..ce, ce, s-a intamplat ceva? ..ce…?’”. A.S.: ” Se rasuceste Tuteaaaa, au zis astia gresit “Google, ce naiba, ma, suntem mai destepti ca ei”. Romanii inca usor turmentati: “…ihi…da’ a cui esti tu, fata?”. AS., dregandu-si rochita, ca la prima serbare de la gradinta: “Sunt frumoasa, si om de afaceri. Am 30 de ani si nu imi place in Bamboo”.
Romanii, mijind ochii ceva mai mult de 2 mm: ” Cum adica nu iti place in Bamboo?!”. A.S., vizibil amuzata, dand din manuta a paguba: “Haide maaa, arat eu a Bamboo?! Merg DECAT in Fratelli. Pai drept cine ma iei, EBA? Hihihi…”
Romanii aprind veioza, strang halatul de noapte si o poftesc inauntru: ”Pai si spune mai fata, hai, ce zici tu sa facem?” A.S.:”De maine nu mai mergem la scoala! Sa fie clar! Si o punem sefa clasei pe Floriana Jucan, ca e fata buna!”.
Romanii : “…snorrrrr….zzzz…”.
A.S. pe un ton plangagios: “Vreau o Romanie cu balls!!!”. Romanii care abia atipisera la loc: “Ptiu, fata, ca ne-ai speriat, hai, nu vrei tu mai bine sa te duci acasa? Ca e tarziu, maine ne trezim devreme…”.
A.S.” Nu, ca maine am teambuilding si sunt emotionata si nu pot sa dorm”.
Later edit: comentariu pe un blog. Din pacate 100% autentic: “mie mia placut tare mult cum a vorbit alexandra frumos si exemplu cu ospatarul problema este ca deficitul care il are romania cine are solutia nimeni Rominul se naste mindru asa ca cine vine la putere trebuie sa fure mai mult ca cel dinaintea lui si asa va fii forever“
