VERZI ŞI USCATE

Ieri a fost o zi cum nu sunt multe. Multă foială, alergătură. De dimineaţă m-am trezit ca să-mi vând sufletul, am fost apoi în centru unde am luat bilete la teatru, ochelari de soare noi, o eşarfă colorată tare şi apoi m-am văzut cu Radu, la o cafea. Destinaţia – Casa Oamenilor de Ştiinţă. Weirdest experience lately. De la intrare, chelnerii ca nişte ciocli pe scări, ceremonioşi. Intrăm, interiorul impresionant dar prăfuit, în nişa înconjurată de vitralii un bătrân cântă la pian. Ce? Psalmi. Da, psalmi. În afară de noi, un singur client de aprox. 60 de ani, în costum.

Chelnerul: – O cafeluţă?
Noi (încurcaţi) – …da…
Chelnerul: – Mică, mare?
Noi (la unison): – Mare.
Chelnerul: – Espresso, ibric?
Noi (bucuroşi, tot la unison): – Ibric!

Tataie de la pian cântă psalmi, lumina intră prin ferestrele mari, iar noi stăm la o masă mai mult lungă decât lată, aşa că e ca şi cum am sta în cele două capete ale unei mese de familie. O familie mai mică, aşa…

Celalalt client pleacă. Cei 4-5 ospătari apar înşiraţi şi durează cel puţin 5 minute până când schimbă faţa de masă curată cu una tot curată.

Apar încă 4 clienţi. Tot costum, tot în etate. Se aşează la masa cu faţa de masă schimbată.

Plătim, plecam. Pianistul trage de o Ave Maria, ospătarii sunt tot aliniaţi pe trepte.

Din centru, fuga la Plaza, după telefonul nou. Daaa, avem telefon nou. Frumuşel tare, mi luuuuvs it.

După care lene de voie.

Courtesy to A.R. (nope, nu vine de la numele meu).

Dragii mei, am gasit ceva azi, ceva ce trebuie impartasit.

Deci se poate

…din ultima luna calendaristica. No doubt about it. Soare, cald cat sa fie bine, strazi, culori. Pop corn, limonade, covrigi, cafea, o salata. Cismigiu, centru istoric asa peticit cum e el. Treptele muzeului de istorie. Frumu tare.

miere. e miere.

love birds

Asta e una din putinele ocazii in care ma veti surprinde, probabil, cu un copil in brate.

Asa ca priviti bine.

Si da, you can call me “ze godmother”. “Ze wicked godmother”.

Culmea, oamenii de la stat s-au gandit sa dea zi libera tocmai de ziua mea. Nu ma intereseaza motivele religioase, dar coincidenta a fost fix pe sufletul meu.

Cu tot cu beton, cu toate pet-urile si carmolistii care dorm sau iti aterizeaza in cap, eu continuu sa merg in Vama. Nu fac parte din generatia de vamaioti “originali” – nici nu agreez nudismul si nici tocmai flower power nu sunt… port ochelari de soare, haine, nu tu hamsii… Ma tavalesc imbracata pe nisip doar ocazional. Nici cu cortul nu m-a convins inca nimeni sa merg la mare. Sunt unul dintre soriceii de asfalt pe care ii urasc “vamaiotii” de moda veche. 

Ma apropii tiptil (ca deh, doar sunt tiptila)… si ce sa vezi!

Familia Gugustiuc isi facea de cap printre stropii de ploaie, acompaniati de cateva demoazele vrabiute.

Lunch time!

Via Lucian. Care spune si ca doamna are avea 40+. Ceea ce inseamna ca arata foarte ok pentru varsta ei si in realitate. 

Dar… sa fim seriosi  

Incerc de mult sa postez ceva despre margelele mele, dar simteam ca ceva nu e in regula, ca momentul nu e potrivit, nu stiu. Nu pot sa explic. In seara asta, cand siragul si-a gasit perechea, mi-am dat seama ca… that’s it.

Partea a doua a povestirii este … despre casuta lor. Cutia vintage cumparata acum 2 ani la un pret exorbitant dintr-un supermarket… fara niciun motiv. Mi-a placut si atat, nici nu m-am uitat cat costa. La casa am vazut, dar am zis ca asta e – o sa o iau si gata. De-a lungul timpului, insa, nu i-am gasit niciun scop suficient de bun. Mereu mi s-a parut ca e prea buna ca sa pun nimicuri in ea, prea mare pentru bijuterii maruntele, prea mica pentru tonele de bijuterii “de unica folosita”… Prea frumoasa pentru elasticele de par. Prea de lemn pentru dulciuri. Am tot mutat-o de colo-colo, pana la aparitia primului sirag facut de Lola pentru mine- Vegetal Obsession. Cand am scos margelele din geamantanul cu care am venit din Portugalia, m-am invartit vreo 10 secunde cu ele in mana prin camera, incercand sa le gasesc un loc potrivit. Si era acolo. Cutia. Am auzit ingerii cantand, am avut o revelatie. They were made for eachother!!
Singura problema a fost ca uneori, cand deschideam cutia, mi se parea ca siragul era singur acolo… In definitiv lutul este o materie calda. Iubitoare. Nu e otel sau diamant. E lut, si are nevoie de companie. Si asa a aparut Farfalla. Acum sunt impreuna si eu o sa vi le arat pe ele doua in casuta lor: