VERZI ŞI USCATE

A trecut seara de pe terasa de la Fabrica (btw, recomand din tot sufletul – e loc, e comod, e ieftin, e de tras la tir, dat cu tiroliana, facut tatuaje sau jucat biliard). Da, am primit şi cadourile mult-dorite . Mulţumesc tuturor celor care au venit. Am strâns din nou oameni dragi din patru zări şi mări. Adunaţi cu grijă pe-o sprânceană din toate etapele vieţii. Ce noroc că şi ei m-au adunat pe mine!

Am avut casa plină de flori toată săptămâna.

A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.

A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.

În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).

(material publicat în Zile şi Nopţi, ediţia de Bucureşti, 14-20 mai)
Excesul de educaţie dăunează grav umanităţii

Când faceţi copii, iubiţi-i

Într-un sat din nordul Germaniei încep să se petreacă lucruri stranii. Se pun la cale ,,accidente’’, se răpesc şi schingiuiesc copii şi printre frânturi de violenţă de tot soiul servită pe post de educaţie putem observa în voie urâţenia societăţii germane de dinaintea Primului Război Mondial.
Regizorul Michael Haneke răspunde cu acest film unei întrebări care probabil că a zburdat mult timp prin capetele oamenilor, mai ales în urma vizionării a tone de documentare şi drame de război: ce fel de copilărie au avut fasciştii?.
,,Panglica albă’’ (Das weisse Band) este un film alb-negru, fără coloană sonoră, lung de vreo două ore şi jumătate. Monotonia peisajului şi a stilului ultra realist e spartă de numărul mare de personaje numai bune de observat. Plus multe scene în care te întrebi ce le dau copiilor ălora de mâncare de pot juca aşa bine, sau te simţi ţintuit în scaun, pradă durităţii situaţiilor.
Sfatul medicului – dacă vrei divertisment, caută în altă parte. Dacă vrei să fii pus pe gânduri şi să vezi un film altfel, mergi să vezi ,,Panglica albă’’.

Vezi mai multe din Funny pe 220.ro

Am mers să văd filmul ăsta cu destul de multe reţineri. Că celelalte experienţe legate de festival n-au fost tocmai grozave, că pare a fi lacrimogen, că e prea lung. Dar m-am dus până la urmă. Lume, n-am văzut în viaţa mea sala plângând în halul ăsta. Nici la indiene pe vremea lu’ Ceaşcă nu cred că se bocea aşa rău. Eu una m-am abţinut cu greu. Am înghiţit vreo 20 de noduri şi mi s-au umplut ochii de lacrimi de vreo alte 20. Nu de ruşine m-am abţinut - în jurul meu se plângea de pe toate flancurile, ca în Sandy Bell. M-am abţinut pentru că îmi era teamă că n-o să mă mai pot opri şi atunci n-aş mai fi înţeles nimic. M-am abţinut, solidarizând cu toţi bărbaţii din sală, deşi mulţi dintre ei se căutau de şerveţele atunci când s-a aprins lumina. De fapt, atunci când s-a aprins lumina sala arăta ca după un cataclism. Nu sala, cât oamenii din ea. Răvăşiti, terminaţi, devastaţi. E un film trist, dar nu doar trist. E un film trist şi frumos care te face să te revolţi că există oameni care îşi cresc copiii aşa şi să te bucuri că există copii atât de frumoşi deşi au fost crescuţi ca într-un beci. Măcar în imaginaţia unui regizor.
Frumos film. Extrem de trist, dar pozitiv ca experienţă.
Am două comentarii speciale:
1) e cea mai tare reclama la Converse pe care am vazut-o în viaţa mea
2) i-aş reproşa regizorului un lucru: laşitatea. E părtinitor pe tot parcursul filmului. Condamnă Opus Dei, arată cu degetul îngustimea, reclamă furtul de copilarie dar în final lasă lucrurile interpretabile. În fine, orice e legat de religie e interpretabil, însă dacă ai o opinie, o peliculă la îndemână şi un film artistic (nu documentar) chiar dacă inspirat din fapte reale, poţi să baţi mai puternic cu pumnul în masă. Dar regizorul a fost laş. A vrut să-şi asigure succesul la public, fie el agnostic sau religios. Oricum, îi mulţumesc pentru film. A fost o experienţă deosebită.

Pe site-ul oficial,unde că recomand să faceţi o plimbare, am găsit următoarea chestie:

Camino is meant to be a story told from an objective angle, free from prejudiced or stereotyped mindsets. A film which regards reality with a generous gaze, without judging it. Rather like an x-ray image. And this is precisely the reason for this film’s bold, closely focused and severe quality.

Javier Fesser
September 2008

Ehz, domnule Javier, daţi-mi voie să vă contrazic. Punctul dumneavoastră de vedere se vede cât se poate de clar. Şi ăsta e un lucru bun.

A merge sau a nu merge la film.

Joi a fost gala de deschidere a Festivalului de Film European. Cu mare tam-tam, tot ICR-u-n păr, invitaţii la plic roşu (danke, Ioana). Când, ce să vezi. Haos. Rupere. Am reuşit cu greeeeu să găsim un locşor în sală. De fapt locşoare răspândite peste tot, foarte în faţă. Deh, asta e. Aglomeraţie de oameni speciali.

Şi acum o să încep cu capitolul binecunoscut – ,,probleme cu organizarea”. Adică film nemţesc celebru (avem cronicuţă în Zile şi Nopti de joia asta, de binevoiţi să căutaţi şi să consemnaţi), ditamai gala, subtitrare ALBĂ. În film alb-negru. Adică scene întregi în care am admirat subtilităţile limbii germane sublime, dar care mi-e necunoscută cu desăvârşire. Şi, după exclamaţiile din jur, la fel de necunoscută multora dintre vecinii de sală.

Trecu şi asta, dar aflu acum că filmele franţuzeşti nu prea au subtitrare. Nada. Acum, înteleg că suntem neam de francofoni şi că ar trebui să fim iluştri cunoscători ai limbii cu pricina, mai ales dacă ne dăm din target de festival de film independent, ÎNSĂ, ce naiba măh.

La Nuntă în Basarabia cică s-a blocat cd-ul. Se redifuzează lunea viitoare ca să zic aşa.

În seara asta plănuisem să merg la MŢR, să vad Eldorado. Belgian. În limba franceză. În lumina celor nou aflate, mă întreb de mai are rost. Că doar ca să mă duc şi să mimez ca înţeleg perfect graiul lui Gargantua nu cred că are sens…

De aici dilema…

Later edit – fost, văzut. Filmul – aşa şi aşa. Subtitrarea – existentă. Dar băi frate, puneţi şi voi ecranul ala mai sus la grădină, că nimic nu se vede de capetele celor din faţă. Iar eu mi-s înăltuţă…

Plus – urâta tare treaba cu băncile vopsite de curând. Eu am scăpat nemarcată, însă am două alte cazuri vărgate bine. Cu vopsea. Verde. Ihz. Credeam că ţăranul român e folosit cu tentă idilică în denumire…

(publicat în Zile şi Nopti, ediţia de Bucureşti, 30 mai-6 aprilie)

Ce se întâmplă dacă îi punem împreună pe Larry David şi pe Woody Allen? Ce altceva s-ar putea întâmpla decât o comedie contemporană premium? Cu o teatralitate de Shakespeare al mileniului trei, ,,Whatever Works’’(,,Ce-o fi, o fi’’) e o comedie pe care trebuie ne-a-pă-rat să o vezi, departe de clişeele stupide ale producţiilor trase la indigo la care tot mergi sperând că o să vezi ceva nou.

Scenariul îi aparţine lui Woody Allen. Regia, aşişderea. Personajul principal, însă – Boris pe numele său – îi aparţine în totalitate lui Larry David. Boris este Larry David. La fel de cinic, la fel de mizantrop, la fel de egoist ca Larry David în ,,Inamicul Public’’, Boris Yellnikoff are în plus doar o nominalizare la Nobel şi o tentativă eşuată de sinucidere, soldată cu un picior şchiop pe vecie.

Replicile sunt geniale, la marele fix, şi chiar dacă situaţiile pot da într-un absurd a la Woody Allen, dialogul te ţine pe Terra, printre muritori.

Ai şanse să cunoşti fericirea? Răspunsul dat de Woody şi Larry (la care subscriu cu toate degetele) -  ,,Ce-o fi, o fi’’.

Eu vă fac o dedicaţie. De Paşte, coloane sonore de succes de ieri şi de azi.

(publicat în Zile și Nopți, ediția de București, 26-31 martie)

Ok, sunt fană înrăita Nick Hornby. Din motivul ăsta am ţinut neapărat să văd ,,O lecţie de viaţă’’ (An Education) – ceva ieşit din mintea lui Hornby nu poate fi decât impecabil, chiar dacă e doar un scenariu adaptat, şi nu unul original.

Acum – ca să-ţi faci o idee despre poveste – în Londra anilor ’60, o adolescentă eminentă şi visătoare se îndrăgosteşte de un bărbat şarmant, mult mai în vârstă decât ea. Viaţa i se întoarce pe dos într-un ritm nebun şi frumos, cerul pare mai albastru şi cafeaua are un gust mai bun, înalta societate o primeşte cu braţele deschise, totul pâna când…şi nu mai spun niciun alt cuvânt în plus. De ţi se pare o temă superficială, punct de plecare numai bun pentru telenovele, stop şi de la capăt. N-o să primeşti la pachet vreo dramă roz şi pufoasă, ci un film foarte bun, scris şi regizat exemplar. O desfătare.

Coloana sonoră şi imaginea sunt şi ele la ,,aşa da’’. Interioarele sunt construite cu precizie de ceasornicar, sprijinind constructia personajelor, iar exteriorul te transpune fără griji în Londra perioadei respective. În rolul principal Carey Mulligan m-a cucerit total, deşi numele nu-mi spunea nimic. În papucii playboyului puriu – Peter Sarsgaard în persoană (nici că se putea alegere mai bună). Menţiuni foarte speciale – Alfred Molina în chip de tată obtuz şi morocănos – demonstraţie superbă de personaj, plus Emma Thompson în rolul directoarei de şcoală – din seria ,,niciun film englezesc bun fără Emma Thompson’’.

Gata cu vorba, hai la cinema, că în sfârşit e a ieşit un film pe care ţi-l recomand din toată inima.

        Marți am fost să văd Alice. Alice în Țara Minunilor. Minunat, de mult n-am mai reușit să mă deconectez așa bine de la realitate. Evident, așa cum a spus mai toata lumea, spun și eu – Johnny Depp face toți banii de bilet. Johnny și iepurele de martie… (mi-aș fi dorit mult mai multe scene cu iepurele de martie).

       Părăsind mall-ul – cuibușor de nebunii – am început să divaghez pe tema ,,Johnny Depp – cel mai tare actor din generația nouă”. Johnny Depp kicks Brad Pitt’s arse anytime, Johnny Depp can be anyone by still being Johnny Depp. Johnny Depp poate fi Edward Scissorhands, călărețul fără cap, Jack Sparrow, Sweeney Todd, Gilbert Grape, Don Juan de Marco, sau tipul nebun din Benny&Joon. Așa – cum naiba îl chema pe tipul nebun din Benny&Joon? Și așa am ajuns să downloadez Benny&Joon, film care știam că mi-a plăcut la nebunie acum vreo 12 ani.

     Ah, and what a delightful Sunday we’ve just had with all the rain and french fries. And Benny&Joon. And, of course, SAM.

P.S.: Ar trebui să revăd și Arizona Dream. Cum îl chema pe tipul din Arizona Dream?

(material publicat în Zile şi Nopţi nr. 18 – ediţia de Bucureşti)

Pentru un film cu şi despre vampiri, Daybreakers – regizat de Michael şi Peter Spierig – porneşte promiţător de la o ipoteză inedită – vampirii nu sunt făpturi medievale din Transilvania (o ţară obscură, undeva în estul Europei), ci sunt consecinţa unui virus apărut cu vreo 10 ani înainte. Un apropo la isteriile porcine şi aviare, dacă ţii cont că în film totul porneşte de la un liliac bolnav.
            În momentul desfăşurării acţiunii ne aflăm în anul de graţie 2019, când oamenii nu prea mai există, majoritatea copleşitoare fiind formată din vampiri. Societatea este adaptată noilor nevoi, iar cafeaua nu e cu parfum de femeie, ci cu parfum de…hemoglobină. Apare Ethan Hawke în rolul vampirului bun, se constată că filmul este frumos vizual, după care încep hibele. N-o să intru în detalii, ca să nu îţi stric distracţia, însă trebuie să ştii că se face abuz de sânge şi că n-o să fii scutit de clişeele ecologiste întâlnite mai nou în orice film ,,cu pretenţii’’.
             Poate că te-ai întrebat de ce am menţionat la începutul poveştii ,,pentru un film cu şi despre vampiri’’. Ei bine, am făcut-o pentru că nici la capitolul originalitate ,,Daybreakers’’ nu stă grozav, preluând la greu elemente din Zombieland şi Matrix şi adaptându-le scenariului cu vampiri.
            Totuşi, dacă te ştii pasionat de colţi, noapte, lilieci şi usturoi, filmul în discuţie este de bifat. Imaginile sunt frumoase şi distribuţia atrăgătoare, ritmul e alert iar ideea de societate umană adaptată complet vieţii vampireşti este una foarte interesantă.