De pe CATAVENCU:
“Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.
După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.
Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti “rezistenţi”, care nu erau violenţi, mai “întârziaseră” şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.
Declar că nu am putut explica termenul de “exerciţiu al libertăţii” angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.
“Rezistenţii” din Piaţa Universităţii au fost “curăţaţi”, aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către “curăţătorii” regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de “imaginea României în lume”. În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.
Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în interiorul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.
Declar că, din cauza unui sentiment de frică, inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.
Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.
Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.
Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.
În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.
Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că “s-a pişat pe el de frică”.
Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: “vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor”, “morţii mamelor voastre”, “futu-vă muma-n cur”. La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.
În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.
Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: “Taci, porcule!”.
Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.
Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: “Moarte studenţilor şi intelectualilor!”.
În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.
S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit “curvă din Piaţa Universităţii” şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.
Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: “Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine”. Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.
Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.
Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.
În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.
Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.
În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.
Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.
Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:
Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.
Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).
Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.
Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu
(Text extras din Almanahul “Senzaţii tari”, A.C. 2008)”
((lasa,ca dau eu de
(sa nu mai zic ca mi s-a
