Două chestii am să vă zic
1. Numero uno. E de fapt o întrebare către femeiet. Voi, femei, nu e aşa că atunci când vă prindeţi părul d-aiurea (ca să nu zic acu’ o vorbă urâtă) vă stă de nu se poate, a neglijenţă studiată clasa unu’ – vezi duş, prăjit cartofi sau altceva, ce prăjiţi voi acolo, sau pur şi simplu că vă intră în ochi, iar când vreţi să ieşiţi din casă şi să-l adunaţi cumva there is NO WAY. NO HOW? Voiam doar să ştiu că nu-s singură pe lume, pls help.
2. Numero due. Bă, am îmbătrânit. E oficial, a se nota. Eu nu, că eu nu îmbătrânesc niciodată – am dispensă de sus -, da’ în general vorbind, teoretic, aia e. Am fo’ în seara asta la o chestie gen ,,să dansăm cu toţii” (adaptare de la United States of Dancing, cum cică se numea adunarea), invitat de onoare fiind un băiat care pe bune că ştie bine de tot (io credeam că dansează din buric, dacă era să îmi ziceţi doar numele, da’ m-am răzgândit). Ei, şi în afară de faptul că omul ăla chiar dansează, am mai văzut cine dansează. Şi au între 15 şi 18 ani. E grav.
La ieşire, întâlnire cu foşti colegi de liceu, la numita garderobă:
,,- .. ce faci aici?”
,,-da’ voi ce faceţi aici?”
,,- nu, că noi am întrebat primii” (în punctul ăsta era deja clar că săvârşim cu toţii cel puţin o infracţiune, nu?)
,,- am avut o invitaţie”
,,-arat-o”
,,-na că am dat-o, la naiba!”
,,-…băh, am înbătrânit”
Mă rog, nu, nu fac documentar pentru facebook cum am fost bănuită de aceleaşi personaje, însă e grav. Noi e bătrâni, ei e tineri. Să bem. Că noi e mai deştepţi.
În cele ce urmează, un film cu baiatu’ de vă ziceam, cu dansu’. Pe mine m-a impresionat, recunosc. Poate şi pentru că eu e babă. Priviţi, priviţi, e de bine, vă promite tanti. (da’ nu trişaţi, priviţi până la capăt, nu aveţi de pierdut, distracţia e pe crescendo):
P.S.: Na, că nu v-am dat numele, să nu ne facem toţi de ruşine. Lasă, să pic eu…
Pantofii din viaţa mea
Da, îmi plac pantofii. Sandalele, cizmele, papucii, tenişii. Toc mic, toc mediu, chiar şi mărişor. Nu mă împac bine cu stilettos, însă până şi d-aia mi-aş dori aşa, de dragul palmaresului.
Da, am şi eu muuulte perechi de încălţări pe care nu le port. Pe care le-am cumpărat de-amoru’ artei, imaginându-mi cum o sa sparg eu gura târgului apărând cu ei, şi care au sfârşit să spargă doar spaţiul şi aşa mic din dulap.
Ţin minte şi acum pantofii pe care îi aveam când eram mică. Cu hainele nu stau aşa bine la capitolul ,,memorii”, însă de balerinii roşii cu floricele albe, sau de cei cu fundiţă într-o parte îmi amintesc cât se poate de clar. La fel de clar îmi amintesc primii pantofi cu baretă pe gleznă pe care i-am deţinut (dintr-un motiv bizar m-au fascinat întotdeauna), şi îmi mai amintesc şi prima pereche de bocanci – eram deja la liceu, şi nu ştiu prin ce miracol am convins-o pe maică-mea ca bocancii nu sunt chiar unealta diavolului. Da, i-am purtat şi vara.
Prin clasa a 12-a mi-am achizitionat niste pantofi foarte grei, cu un bot lat ca de raţă (chiar aşa le ziceam – ,,raţele”), pe care i-am purtat câţiva ani buni, cred ca i-am târât un pic şi prin facultate.
Am trecut şi prin mania tocurilor, deşi nu-s tocmai scundă şi nici nu prea stiu să stau dreaptă.
Uite-aşa, trop, trop-trop, au trecut zeci de perechi de pantofi prin viaţa mea.
De ce v-am povestit asta? Păi să vedem – sunt mai nou fericita posesoare a unor ghetuţe de la brandul ăla cu copacel în chip de logo, mai mare dragul. Aţi văzut ce zăpadă-i afară? Dacă da, vă imaginaţi ce fericită sunt.
Daaaaar, aş fi si mai fericită dacă pe lângă ghetuţele cu pricina s-ar acomoda în viaţa mea şi nişte cizme sexoase.
Staţi să vă explic ce vreau să zic prin sexoase. La mine ,,cizme sexoase” înseamnă comode, dar totuşi cizme pâna la capăt. De găsit le-am găsit, şi deja alcătuiesc în mintea mea uşor bolnavă toalete asortate la ele. Ele, dragele de ele, se află aici – ce să vezi, tocmai pe site-ul care dă cizme cadou fetelor simpatice care scriu şi mai simpatic pe blog despre încălţari de damă.
Tiii, ce întâmplare…
Ok, nu e întâmplare deloc. Am văzut concursul, am scanat cizmele, am găsit unele pe care deja le visez noaptea, şi m-am pus pe scris. Neah, nu vă zic care îmi plac. Poate ghiciţi…poate nu…
Vi le arăt dacă le câştig.
Sugestie: ia intraţi la secţiunea ,,sandale”, pe site-ul cu pricina, să vedeţi ceva frumos. Mie tare mi-au luat ochii…
Traiesc…bine
Nu, nu e un alt post politic. E doar un răspuns la comentariul Canadezului, care pare a-mi duce lipsa 
Weekendul trecut m-am plimbat pe la Sibiu, weekendul ăsta o sa fiu de găsit prin Buşteni, şi printre altele îmi văd de treburi – de exemplu azi s-a inaugurat Târgul Daruri de Crăciun, la The Ark. Dacă daţi o tură, o să găsiţi chestii interesante (eu mi-am luat nişte mănuşi-mâneci într-o culoare turbată, care-mi plac la nebunie!) şi bineînţeles pe Charity Gift, care au standul undeva în dreapta extrem. Aşadar – până duminică aveţi tot timpul să daţi o tură. Dacă nu ştiţi, The Ark e în sediul fostei Burse de Mărfuri, în spatele pieţei de flori George Coşbuc.
Aseară am fost la concertul Alexandrinei. Frumuuuuşel tare.
Postul ăsta a fost pe fugă, cât să nu mă mai certe fanii
O să încerc să-mi adun gândurile şi să revin la un ritm acceptabil
Weekend frumos să aveţi!
Am şi eu o Gaga-curiozitate
Voi ce parere aveţi de Lady Gaga? Da, da, ştiu…
Părerea mea era într-un fel, până la poza asta, însă, care mi se pare foarte tare.
Vreau să aud păreri. Multe, rele, bune, psihopate, pasionate, bă, dar sa fie. Să daţi cu sânge.
Btw, am văzut clipul nou. Mămică, ce de bani băgară aştia… Of.
Am revenit la insomnii
Insa sunt niste insomnii frumoase.
Am din cand in cand tendinta sa recidivez. Sa imi caut disperata un job. Insa viata mea e asa linistita acum… Linistita si in acelasi timp nesigura.
Intotdeauna a trebuit sa ajung undeva. Undeva unde cu siguranta am intarziat. Undeva unde ajungerea mea era intotdeauna cauza de frustrare. La scoala, la liceu, la facultate, la serviciu. Aceeasi intrebare in fiecare dimineata – si anume – si DACA nu ma duc? Daca in primele etape imi permiteam cate un chiul, doua, zece, iar facultatea a fost toata un mare chiul, la serviciu n-a mai mers asa.
Si am avut parte de-un serviciu cel putin spus…simpatic. Colorat, amuzant, diferit. Supraevaluat insa …permisiv. Dar TREBUIA sa fiu acolo. Si TREBUIA sa stau acolo. Si chestia asta strica toata jucaria.
Cred ca la un moment-dat o sa ma intorc la un serviciu. Probabil il astept pe cel potrivit. Insa acum e bine asa. E foarte, foarte bine.
Uneori e momentul. Alteori insa…nu.
Pentru orice.
Sa zicem – pentru raceala. Uneori parca ai vrea sa fii racit un pic. Un pic, asa. Hai, si un pic mai mult, daca asta-ti da un ragaz mic. Toate lucrurile se pravalesc in capul tau si parca ti-ai dori sa te loveasca un pui de viroza asa, sa poti sa zici cu voce de canal “imi pare rau, sunt bolnava, vorbim maine”. Sa poti sa amani pe mai tarziu toate proiectele, toti amicii dornici de social, tot ce vine pe teava.
Insa uneori CHIAR nu e cazul. Tin minte cand eram in clasa a 2-a si ne-au facut pionieri. Deah, tin minte, la naiba, am fost comandant de detasament pentru 2-3 luni (ghinda galbena care este). Si chiar atunci – in acele zile marete – o colega a facut hepatita. Stiu ca i-am plans cu totii de mila. A venit la festivitate – era deja in faza in care ii trecea, nu mai era contagioasa, dar oricum a stat departe, pe un scaun separat, si era foarte galbena (aproape la fel de galbena ca ghindele mele) si ne parea foarte rau pentru ea. Ei, asa e si cu raceala. Uneori CHIAR nu e cazul sa racesti.
De exemplu acum, chiar nu ar fi cazul.
Am impresia ca am racit din nou, dar sper ca e doar o impresie.
Wake me up when september ends
Ah, stai – ce sa vezi ca s-a terminat deja.
Ce luna …dubioasa. Dubioasa tare, ma… Nici bine, nici rau. Nici depresiv nici fericitor. Cu raceala fleosc drept in mijloc. Serenade la balcon, plictiseala, pui depresivi, cate-un weekend prea reusit pentru pretentiile lui… Un amestec complet nepotrivit.
Mi-am facut debutul de octombrie cu inca o manifestare a talentului meu de bona. Cred ca ar trebui sa go pro… Sa fac un ban, o treaba. Sa infiintez o fundatie?! In orice caz, mi-am asigurat locul in rai.
Pe 1 am fost (pe jumatate din mila publica) la concertul IamX. Nu stiu ce sa zic… De placut mi-a placut, ca a sunat bine. In acelasi timp cred ca ma confuzasera un pic berile alea de Fratelli precum si evenimentele soap-operistice din jur,prea multe ca sa fie numarate, asa ca m-am tinut atarnata ca in zilele bune de barul ala (btw, nu mai arata asa pitiponcesc Fratelli, ce naiba i-au facut? Sau sunt doua, unul langa celalalt si nu m-am prins eu?). Fata de la Marlboro m-a intrebat de ce sunt suparata. Ptiu, nu-s suparata, fata, asa arata moi cand nu vrea sa arate in niciun fel – adica a criminal in serie. M-am suparat abia dupa aia, cand am pierdut instant bricheta cu mecanism de atasare de pachet ca sa nu fie pierduta.
Mi-a placut de copiii de pe scena ca mi-au cantat in final de tot President (adica aia pe care o stiam de la Andrei, de acum vreo 4 ani, halleluja). Nu mi-a placut ca am reusit sa ma plictisesc intr-un punct si mie nu place cand plictiseala. Si mi-a mai placut ceva. Ia sa caut, sa vedem daca gasesc.
(V-am zis ca mergem la Paris? )
Uite ca am gasit ceva bun-ul de la Fratelli:
I knew it, I knew it, I knew it, I KNEW IT!!!!
He’s a Gemini!!! 
)) Hugh Laurie is a Gemini!!!!
Da, stimati telespectatori, mi-am revenit in toiul noptii din ghearele virozei cu aceasta obsesie inside la cabeza: CE ZODIE E DOCTORU’ HOUSE?! (da, stiu ca Hugh Laurie e actorul, BUT YOU GOTTA AGREE he’s pretty much doing all the job in there). (recunosc, eram sub puternica impresie a primelor doo episoade din sezonu’ 6).
Si da, stimabililor, da! E Gemeni!
Nota speciala pentru Ogica Contra – stiu ca esti sensibil la topicul “zodii”. Dar rogu-te, cruta-ma de data asta. Lasa-ma sa am momentul meu de fericire de la 4 dimineata.
Da, ma! Doctoru House e gemeni! Acum imi explic TOT! )
photo credit: Little Miss no Name
And for ze fans, treburi din tinerete, din cardasia cu Stephen Fry. Si de dragul accentului britanic.
Velcom. I hev bin expecting iu.
Conversatia mea de fiecare seara a inceput azi cu “Hello, little vampire”. Mda. Ma transform in vampir. Nu tocmai mic, but still vampir. Si cum sunt kinda cute, cred ca pot sa fiu numita si “little vampire”.
Tre’ sa caut melatonina aia si niste ceai de dormit. Si sa nu mai dorm ziua, ca un porc. Dar vaaai, cat imi place sa dorm ziua!
Acum e perioada in care o sa le aud pe toate – ca e nesanatos, ca sunt depresiva (nu, nu-s depresiva), ca nu e normal. Problema este ca organismul meu inregistreaza acest ritm ca fiind normal. Inca din copilarie. Nu e neaparat un sleep disorder de genul insomnie, narcolepsie sau eu mai stiu ce. Dorm neintoarsa! Doar ca nu atunci cand trebuie. Si nu e vorba neaparat ca as fi macinata de gaduri infioratoare noaptea, ci pur si simplu I like staying up late. Nu stiu ce dumnezeu tot gasesc eu de facut, dar …gasesc.
Am amintiri de prin clasa a 4-a, a 5-a, cu maica-mea batand noaptea in perete ca sa apara o ora mai tarziu cu parul turtit de la perna in prag rastindu-se in soapta: “Mai copile, tu nu esti normala?! Tu vezi cat e ceasul! Culca-te odata ca maine nu te trezesti si iar trag de tine!”. O, da. And so she did. Day after day after day. Nu imi amintesc nici macar O ZI din cariera mea de eleva cu ore de dimineata in care sa ma fi trezit de bunavoie, fara amenintari, cu toata combina care urla de trezea blocul si maica-mea care dadea ture din 2 in 2 minute exclamand “Doamne! Tot nu te-ai trezit?! Hai odata!”. ”Pe cine-oi fi omorat eu sa trag asa de tine toata viata”.
Well…
So? Melatonina, anyone? Some tea? 
photo credit: Caitlin House
Chestiune interesanta
Dupa ce am postat The Yellow Smiley Face a intrat pe blog, pe link-ul respectiv, foarte multa lume din alte tari. Italia, Ungaria, Olanda, Franta, Germania, multe orase din fiecare tara. Toata lumea plecata care stie exact cum e cu parintii si messenger-ul.
Ce frumos
