VERZI ŞI USCATE

…la o casa mare, dar nu foarte mare. Luminoasa. Cu o pianina undeva în intr-un loc strategic. Unde sa pot cânta Chopin și unde pot avea ferestre mari, cu lumină caldă, care să nu-mi provoace fotofobie ca lumina pe care o simt de obicei ziua. E lumina aia care te poate face să te dezîndragostești de întuneric. E foarte rar întâlnită, dar sunt convinsă că știți despre ce vorbesc.
Am început să visez la casa asta de ceva vreme. Mi-o doresc, efectiv. Visez la ea. Nu i-am pus anexe de genul localizare, populație sau climă. Mi-o doresc doar pe ea, așa cum va fi ea să fie.

Sfântu Gheorghe a ajuns în Dilema Veche.
De citit aici. . Revista nu ştiu dacă se mai găseşte .

Scria Luciana acum ceva timp despre empatie…

Mărturisesc că în ceea ce priveşte empatia, Luciana mă bate de departe. Fata asta are o capacitate neomenească de a se pune în pielea cuiva, de a-i păsa de te miri cine de te miri unde doar pentru că în momentul ăla, în care nimănui altcuiva nu îi păsa de asta, ea a înţeles respectiva entitate.

Dar mai departe de asta, mă bucur şi eu de o anumită doză de empatie, pe care o consider un dar de undeva de departe. Ăsta e motivul pentru care nu plâng la piese de teatru, însă plâng la aplauze. Nu pot empatiza cu personaje, indiferent cât de reale mi-ar părea, însă empatizez instant cu actorii de pe scena care primesc aplauze. Îmi vine de fiecare dată să plâng în hohote la aplauze, indiferent daca am văzut o comedie sau o dramă. Mă pot pune în locul celor de pe scena, pot simţi ce simt ei. Poate sună exagerat, însă chiar pot simţi asta, şi ăsta e motivul pentru care consider forma de empatie care mi-a fost dată un dar. Pot simţi bucuria aplauzelor primite, pot simţi bucuria unui jucător de fotbal care a muncit toată viaţa şi acum a ajuns să stea în poartă la un campionat mondial, pot simţi bucuria unei florarese care a convins pe cineva să cumpere un buchet de garoafe, simt toate lucrurile astea zi de zi cu tot felul de ocazii inedite.

Poate şi voi aveţi darul ăsta. Poate nu e ceva inedit. Însă mie ăsta mi se pare în continuare una dintre cele mai tari chestii pe care mi le-a dăruit viaţa.

…mersului moca la concerte.

În acest sens am pregătit un playlist dumnezeiesc, gata să fie votat de voi.

Da’ să mă votaţi, da? Nu ca data trecută…

Mbineee.

Nu e aşa că:

ASTA:

PLUS ASTA:

ŞI PLUS ASTA:

EGAL ASTA:

????

De fapt June Day.

It’s the day.

Întotdeauna am făcut caz de ziua mea. Cu mai mult sau mai puţin zgomot. Cu mai mult sau mai puţin tămbălău. Dar niciodata n-am susţinut altfel. Nu m-am prefăcut că nu-mi pasă, că e doar o zi ca toate celelalte, doar ca să plâng apoi în pernă că nu m-a sunat nu ştiu cine. Subliniez – e foarte important pentru mine. Mi se pare că e ziua aia din an care mi s-a dăruit mie. Bine, mie şi celorlalţi născuţi în ziua asta. Până una-alta, mie. Şi atunci tot universul se mobilizează şi îmi organizează numai lucruri plăcute. Universul şi prietenii. Cât despre lista aceea din postul anterior, are o importanţă prea mică. Am tot ce îmi doresc în momentul asta. Well…aproape tot (ar fi nişte pantofi… )) ).

Să trecem peste asta şi să vă povestesc despre weekend, că n-am mult timp la dispoziţie. În weekend s-a organizat petrecerea de reuniune după 10 ani a generaţiei mele. La liceu. Generaţia 2000. Ştiu din povestirile altora că în general se adună 3-5 oameni, se pupă, merg pe la cancelarie, beau o bere şi cam aia e. Nu, tati. La mine se organizează ăştia de astă iarnă. Grup pe facebook, mobilizare 17 clase (atâtea am fost, până la R), strâns bani, adus catering, alcool, formaţie şi alte alea, vorbit la liceu să ne lase în curtea interioară.
Băi, deci a fost foarte tare. Ne-am strâns foarte mulţi (în medie 15 pe clasă, înmulţiţi cu 17 şi vedeţi ce iese). Petrecere de petrecere. Au sunat clopoţei, au furat cranii şi tablouri cu Eminescu, dans, alcooale, amintiri, nebunii. Multe lucruri s-au schimbat, altele sunt identice.

Iacătă:

Cât despre mine, eu am simţit ăştia 10 ani. Au zburat, aşa cum zboară timpul în general, dar eu am simţit fieşce ziulică bună sau rea din tot toată perioada asta. Mi s-au întamplat lucruri. N-am avut impresia că lumea a încremenit preţ de un deceniu şi ne aflăm în acelaşi punct. Vedeam locul ăla, oamenii ăia, cu alţi ochi.

Acum gata, că mă duc la prezentare. Da, de ziua mea

MENŢIUNE POST-EVENT: am realizat acum că n-am zis o chestie foarte importantă. Când aveţi de făcut cadouri, în general, luaţi în calcul bine de tot pe www.charitygift.ro . Pentru orice cadouri, oricând, pentru oricine. Sunt lucruri foarte frumoase acolo, pentru toata lumea. Şi – ştiţi – conţin donaţii!

Am văzut la Carmen o listă de genul ăsta. Şi m-am gândit să uşurez misiunea celor care şi-au adus recent aminte că se apropie deadline-ul. Şi să fac o listă cu ce îmi doresc eu de ziua meaaa.

Aşaaa. Păi. Din lumea materială îmi doresc aşa:

- una bucată (cât mai mare) parfumul meu preferat (începe cu r şi se termină cu ush şi e de la gucci)
-una bucată abonament la ceva sport (aş prefera pilates/yogilates) plus una bucată persoană care să vină cu mine la sportul respectiv, altfel nu se pune, plus ceva abonamente la masaj anticelulitic şi de relaxare şi de toate în general ))
- un obiect de iluminat de atârnat în tavan super uber cute pentru pus în bucătărie (referinta aici) şi încă unul pentru în cameră (ceva de genul ăsta), dar la treaba asta trebuie să mă consult şi cu Vlăduţ-
-lots of flowers
-câte şi ce cărţi vreţi voi
-câte şi ce cosmeticale vreţi voi (dacă aflaţi şi unde se mai găsesc korres sunteţi supertari)
- wii
-bilete la massive attack, cranberries, aerosmith si eric clapton (hai, ca nu-s multe )) ) – eventual cu tot cu insotitor voluntar

Ca să completam, îmi mai doresc aşa:
- să fie la fel de bine în tot restul anului pe cât e acum (nu, nu mă refer la economia mondiala şi nici la aia a României)
- să învăţ să merg pe bicicleta aia pe care am câştigat-o şi care de atunci zace în balcon (da, da, ruşine mie)
- linişte când vreau linişte
- agitaţie când vreau agitaţie
- un art director ok (pliiiz)
- să-mi treacă alergia la pisici (dupa care puteţi să-mi luaţi şi un pui de pisoi cuminte şi pufos)

Gata. This should do it

Ori la bal, ori la spital. Pentru voi, aştia din categoria ,,ortodox pană”, uite ce înseamnă biserica ortodoxă. Citatul e preluat de pe Cetatea Crestina , acest Neogen al drept credincioşilor care vor să pună capăt singurătăţii. După ce treceţi de intro şi vedeţi marile înţelepciuni ale duhovnicilor cu privire la căsătorie şi familie, apăsaţi butonul ,,CĂUTAŢI”. Mare motiv de veselie. Vă recomand un tur complet şi garantez o distracţie pe cinste. Deşi, drept vorbind, e trist.

Aşadar, Canadezule, uite cum stau treburile cu preoţii ,,îngăduitori”, cu religia care s-a ,,actualizat”. S-a actualizat my ass. Eu nu vorbeam despre Opus Dei sau nu mai ştiu ce sectă extremistă care se sinucide sincron. Vorbeam de draga de biserică ortodoxă, aia pe care o ştim cu toţii şi în al cărei religie suntem botezaţi mai toţi pe aici. De aici vine dilema mea legată de ,,ortodocşii categoria pană”. Ipoteza e următoarea – avem una bucata religie bătută în cuie, care printre altele spune că este păcat să reinterpretezi fapte sau idei biblice după bunul plac, sau să le adaptezi la existenţa proprie şi că tainele bisericeşti sunt deţinute de preoţi punct. Dar homo contemporanus vine şi zice – nu, asta îmi place, asta nu îmi place. Nu mă duc la biserică, vorbesc eu în gând cu dumnezeu că ştiu eu că e ok şi aşa. Postesc câte trei zile înainte de paşte, în definitiv e bine că mănânc echilibrat. Şi cred aşa cum am eu chef într-un dumnezeu pe care mi-l reprezint cum am eu chef. Şi atunci credeţi voi că asta se mai numeşte că eşti ortodox? Nu ştiu ce să zic…

photo credit: DW212

Recunosc. Am un fix, un mare fix. Am mai multe, unele se nasc spontan pentru a stărui o perioadă în mintea mea, pe unele le recunosc drept inutile şi reuşesc să mă scutur de ele, însa fixul asta e mare de tot şi nu cred că va pleca vreodată la el acasă. Şi nici nu vreau să o facă. Convieţuiesc cu fixul din pruncie. Atunci chiar se confunda cu un instinct. Cu bunul-simţ.

Unii ar putea-o numi ,,intuiţie”. Dar nu e decât deducţie, simplă deducţie. Matching the pieces. And when they don’t match, then the red light with ,,WRONG”   lights on.

To cut the long story short – nu-mi pot apropia persoanele pe care le simt inferioare intelectual. ,,Inferioare” e un termen generic. Să zicem că am pe lista de valori şi non-valori gruparea ,,Imbecili”. Asta nu înseamnă că umblu cu un termometru de IQ după mine, sau că dacă ieşim la o cafea o să aduc cu mine un test grilă. Nu. Nu-i vorba aici de vreo diplomă sau vreo şcoală înaltă. Sunt perfect de acord că există posibilitatea destul de mare ca nea Ghiţă de pe schelă să fie mult mai dotat intelectual decât nush ce imbecil de la vreo înaltă firmă de audit. De altfel tind să mă subapreciez în cadrul unei prime întâlniri cu cineva – ăsta fiind un defect pe care mi-l asum. Aşadar şansele de a-mi face o impresie ok sunt destul de mari în primă instanţă. Ofer circumstanţe atenuante cu generozitate.

După care urmează filtrele. Non-conştiente. Dar existente. Fiecare dintre oamenii pe care i-am ţinut aproape au un quelque chose intelectual care mă ţine în joc. Şi dacă aţi fost pe fază cred că aţi văzut că lista este foarte lungă. De oameni pe care îi ţin aproape mai mult sau mai puţin pe criterii geografice.

Dar atunci când cineva pe care îl simt cu toţi ochii văzuţi şi nevăzuţi destul de jos pe scara evoluţiei, ca posibilităţi şi nu ca educaţie sau circumstanţe, încearcă să mă convingă că ştie foarte multe despre mersul lucrurilor, despre sensul vieţii şi despre istoria religiilor, mai ales utilizând un aer fals înţelept şi o privire pătrunzătoare prinsă de prin filme, atunci mă cam ia cu greaţă. În fine, greaţa trece repede şi urmează frica. Pentru că eu cred că oamenii aştia cu un intelect inferior, care pot convinge pe alţii să-i ia drept mentori, lideri sau chiar şi prieteni sinceri, sunt periculoşi.

Da, da, ştiu, judec. Pun ştampile în frunte.  Şi mai sunt şi arogantă. Ştiu lucrurile astea. Acţionez cu mintea limpede.

Sunt o persoană cu limite şi nu văd în asta un lucru rău. Depinde unde
ţi le plasezi şi cât de rău le bagi altora pe gât (e un spaţiu personal, chiar dacă exprimat public, nimeni nu-i obligat să subscrie opiniilor mele). Am, spre exemplu, o limită clară atunci când simt promiscuitate ascunsă sub declaraţia de minte descuiată (da, sunt în mod clar lucruri diferite).

Atunci când minţi extraordinar de dotate reuşesc să manevreze oamenii în interesul lor, asta se numeşte Machiavelli.
Dar când minţi frumoase se asociază cu altele de-a dreptul imbecile întru formularea unor idei…să le zicem naive, asta se numeşte fugă de realitate. Scuză pentru a face lucruri pe care altfel nu le-ai face. Ever.  Şi nu le-ai face tocmai pentru că nu eşti convins de valabilitatea lor. Te asociezi cu alţii pentru care lucrurile astea sunt fireşti. Care te asigură la fiecare 5 minute că eşti mirobolant în prostie. Şi atunci e ok! Dacă sunt oameni care te aprobă, e ok! But it’s not right. It’s right doar atunci când o simţi.

Mda, până la urmă fiecare face ce vrea. Corect.

Tocmai de aia eu o să aleg să nu fiu ipocrită. Şi să spun când hainele noi ale împăratului nu există de fapt. Cel puţin o să încerc.

Ah, staţi, cred că am avut o revelaţie! Spontan, în timp ce scriam! Aţi citit ,,M-am hotărât să devin prost”? OK, m-am liniştit. E vorba de reţeta Martin Page. Te înhăitezi cu nişte nulităţi şi vei ajunge să fii ca ei. După care urmează fericirea.

Ignorance is bliss. Not. Părerea mea…

P.S.: În încheierea emisiunii ţin să vă asigur că sunt foarte ok, am avut o seară liniştită şi starea mea de spirit este pe cai mari. Nu m-a călcat nimeni pe bătături, nu mi-a aruncat nimeni uitături şi nici vorbă de deochi.  Îmi pileam şi eu unghiile şi vorbeam prostii…

Am aterizat de dimineaţă. Arsurile solare destul de grave, picioarele mult încercate, ultima zi în Lisabona – cea în care am facut check-out la prânz şi apoi am stat pe picioare tot restul zilei cu o urmă de mahmureală dupa seara din Chiado, plus stresul legat de posibilitatea ca norul de cenuşă să ne lase sinistraţi în Portugalia s-au adunat şi au format o mare ameţeală. Condimentele au fost cele patru ore de zbor de noapte.

La ora 8 dimineaţa eram fericită să fiu pe salteaua proprie. Am dormit până pe la două. Am primit tratament regal – cafea la pat plus mâncare gătită în timp ce eu încărcam pe facebook pozele din călătorie. Cu toate astea, pe la ora 7 m-a lovit o stare de rău, extenuare, oboseală extremă, senzaţie de sufocare, cum să-i zic…

Am dormit iar de la 9 şi până pe la 11, iar acum mă învârt fără somn prin casă. Mă simt mai bine, slavă domnului, pielea arsă pare a începe să se calmeze. Încep să-mi dau seama şi pe ce lume sunt.

Luni începe o nouă etapă. Am acceptat un job. Back to slavery. Aia e. Am nevoie de ceva nou. Şi de un salariu. În plus, voi fi din nou colegă cu Duda, as in the good old times, la Propaganda.

Wish me luck.