VERZI ŞI USCATE

        Am primit cartea asta cadou de 8 martie. V-am mai spus deja că am cei mai grozavi prieteni din lume? Well – cartea asta a venit cadou spontan din partea unuia dintre prietenii aştia de care vă tot povestesc, doar că e vorba de o ,,ea”.

       Aşadar, prietena asta de care vă povesteam s-a hotărât că am nevoie de o doză de poveste naivă pentru copii şi adulţi, de o cantitate solidă de simbolism care să mă inspire. Şi nu pot să vă descriu aici în simple cuvinte cât de bine a făcut.

       Citiţi cartea asta. Citiţi-o într-o seară sau două. Sau atunci când vreţi să vă reamintiţi de ce sunteţi aici, pe pământ. Citiţi-o, în orice caz.

       Am găsit pe bookblog o recenzie…proastă, Folosesc cuvântul ăsta ca pe aceeaşi armă pe care a folosit-o autoarea recenziei categorisind cartea. Poate fac bine, poate fac rău. Ce ştiu însă siguuur e că voi vă veţi face un superbine citind-o.

         Şi cred că ăsta e cel mai important lucru din lume. Să vă faceţi câte un mic bine în fiecare zi. Începem de azi?

Trebuie neapărat, neapărat, dar neapărat de tot să citiţi cartea asta. Tre-bu-ie. O am de bibliotecă de un an jumate şi am tot zis că mă apuc serios de ea. Şi m-am apucat. Şi n-am mai lăsat-o. E geniala, brilliant, super, beton, marfă, ţuţ, cum să mai zic.

,,Turma vede urma – thriller ovin” (în original Glennkill, foarte bine ales şi titlul -o să vedeţi de ce) e scrisă de o tipă din Germania, de 35 de ani, sub pseudonimul Leonie Swann. Se ştiu foarte puţine despre ea, e unul din autorii ăia foarte misterioşi, dar ce pot să vă zic sigur e că trebuie neapărat să citiţi cartea asta. E scrisă excelent, personajele sunt brici (mai ales cele non-umane) şi traducerea e una foarte bună. N-am mai simţit de mult aşa bine o carte aparent de luat la plajă.

Da, e uşurică. Dar atâtea subtilităţi se ascund sub un înveliş satiric că n-ai cum să nu te minunezi. Ce sa mai zic – citiţi-o, citiţi-o, citiţi-oooo .

,,Cui îi e cel mai uşor s-o facă de oaie? Evident, ciobanului. Beeeeee! George Glenn, un proprietar de turmă discret şi afectuos, e găsit mort pe pajişte, cu o cazma înfiptî în piept.   Întrebările încep să curgă, bănuielile aşijderea. Cin’ să fie, cin’ să fie ucigaşul? Ce minte criminală a urzit pieirea acestui om bun, care le citea mioarelor pagini de literatură universală înainte de culcare şi avea de fiecare dată grijă să le ducă unde era iarba mai multă şi mai grasă? Un veritabil conclav al detectivilor ovini începe să-şi frământe creierii şi să analizeze tot ce poate trece drept urmă, pistă sau indiciu. Mintoasa ţarcului pare să fie Miss Maple, o oaie deprinsă cu meşteşugul cugetării, despre care umblă vorba că are fler de copoi şi ascuţime de savant. O secondează, pe diverse trepte ale ierarhiei ovine, Sir Ritchfield, berbecul-şef îndrăgostit de – zi-i pe nume – spiritul de turmă, Othello cel fâşneţ (şi, să fim sinceri, destul de negru), Mopple the Whale, un mâncău nestăpânit, impulsivul Ramses, Melmoth cel misterios, blânda Cordelia sau Willow cea temătoare. Până la urma şarada se dezleagă, deşi la început oile arată cu copita spre cine nu trebuie.”

O am. Există. E albastră şi frumoasă şi nouă. Şi se găseşte în librării şi chiar pe net. Miroase a carte proaspătă. Se numeşte ,,Ediţie specială”.

Până azi nici nu prea am conştientizat cât de importantă este pentru mine. Deşi ieri am fost la lansare, am spus 2-3 vorbe împiedicate în microfon (mai împiedicate decât ale celorlalte co-autoare – deh, am întârziat, aşadar a trebuit să fiu prima) şi am plecat cu ,,prada” şi cu titlul oficial de ,,scriitoare” în buzunar.

Abia azi am citit-o. Şi vă promit că-i amuzantă, că o să fie o lectură mai mult decât plăcută şi că veţi empatiza cu Liza mai mult decat cu Bridget Jones. Pen’ că Liza vorbeşte româneşte, a auzit de Elodia, se plimbă prin Sibiu şi locuieşte în Drumul Taberei.

Sunt tare mândră .

Am abandonat blogul ceva vreme din cauze …neprevăzute. Despre care n-o să zic decât că sunt pozitive . (BTW – am pus gheruţa pe Decât o Revistă. Foarte mişto, felicitari!).

Am de recuperat enorm la concurs – despre Superblog vorbesc. Vai, dar şi când revin… o să vedeţi voi.

Joi ne vedem la zilele BIZ, ziua pe tema CSR. Eu o să fiu acolo în calitate de voluntar Charity Gift. Dacă daţi pe acolo, wave and say hi.

Duminică, la Gaudeamus, la 11 dimineaţa, se lansează Romanul Tabu. De anunţat nu m-au anunţat încă, dar din moment ce scrie că …particip, presupun că …particip. Surpriza plăcută – pentru mine – a fost că titlul coincide cu capitolul scris de mine. Nice Aşadar, dacă n-aveţi ce face duminică dimineaţa-prânz, ne vedem la Romexpo.

Acum e tot duminică, e 8 dimineaţa şi mă apuc de treabă. Am de scris pentru copilul Ionoukăi - nu, Ionouka nu a născut ), dar are un job care e mai ceva ca un copil. So, dacă vă pică-n mână vreo ediţie de Bucureşti a revistei Zile si Nopti, uitaţi-vă cu atenţie, că s-ar putea să vă împiedicaţi şi de vreun textuleţ pinguinesc.

Soundtrack-ul zilei:

Ironic sa vorbesc despre Casa Somnului a lui Jonathan Coe intr-o perioada in care ma declar o specie bizara de insomniac. Ironica in contextul asta si parerea doctorului Dudden (personaj intre copertele pe care le vedeti in imagine) despre aceasta “bizara” nevoie a oamenilor de a se odihni. Si mai ironic ca de cand imi imbratisez situatia de liliac, citesc mult mai mult.

Si uite cum fac eu recenzii pentru carti minunate. As putea face recenzii si pentru carti mai putin minunate, dar nu ma lasa inima.

Dupa cele zise mai sus, concluzia logica este ca avem de-a face cu o carte minunata. Acum – ce sa va zic eu ca sa va tentez cu adevarat…

1) pretextul este studiul somnului

2) rasturnari de situatie cat cuprinde

3) un capitol se petrece as we speak, urmatorul cu 10 ani inainte and so on

4) am citit-o in 3 seri – acasa, in Gradina Icoanei si in Cismigiu. Se preteaza

5) e genul de carte pe care nu-ti vine s-o lasi din mana. Tiparul “citesc pana se termina capitolul si apoi ma culc”. Dupa care apuci sa tragi cu ochiul la primele 2-3 cuvinte din capitolul urmator si simti ca TREBUIE sa afli ce se mai intampla

6) e foarte potrivita amatorilor de seriale pe paine. E ceva asemanator, in forma scrisa. Avantajul – desigur, poti sa o iei in parc.

7) Jonathan Coe este britanic.

Convinsi?

Daca da, puteti s-o luati de aici, de pe LibHumanitas.

Daca Slam e prima carte a lui Nick Hornby cu care intri in contact, vei afla inca din primele pagini ceva foarte important – ai de-a face cu un ventriloc. Mai departe de stilul onest si simplu, cea mai interesanta calitate a acestui domn din Marea Britanie este ca poate fi ventriloc in scris. Cand vei ajunge la “A Long Way Down” vei vedea la ce nivel performant poate ajunge talentul lui de a vorbi pe oricat de multe voci, cat de veridica e identitatea pe care si-o asuma de fiecare data cand intra in pielea unui personaj.

Dar vorbeam despre Slam.

Ipoteza de la care plecam nu e nici pe departe una…sofisticata. Una bucata adolescent, una bucata familie monoparentala, traditie in neam de a turna plozi undeva la varsta adolescentei, precum si una bucata poveste de dragoste cu deznodamant dramatic. Apare si prietenul imaginar al lui Sam- personajul principal-, sub forma unui skater profesionist care colac peste pupaza a mai publicat si o carte (make no mistake, asa cum ti se explica inca din primele 2 pagini ale romanului, skater nu inseamna persoana patetica care se da cu rolele, ci skateboarder). Pana aici nimic special, vei spune. Un fel de blabla adolescentin probabil plictisitor pentru care nu merita sa pierzi vremea si o oarecare suma de bani.

Nimic mai gresit.

Nu, nu vei fi dobandit odata cu lectura lui Slam o intelegere mai vasta asupra problematicii existentiale. Nici nu iti vei fi imbogatit cultura generala (in afara de doua-trei informatii pe care pariez ca nu le detii despre skateboarding). N-o sa ai de-a face cu ilustrarea vreunor vremuri de mult apuse sau a vreunui scenariu SF care isi are desfasurarea pe Alfa3Omega, la 100 de ani dupa ce Pamantul a explodat. Ce iti pot promite insa este o portie zdravana de ras indiferent cat de in serios obisnuiesti sa te iei in fataiala zilnica de acasa la serviciu si viteversa, si cate cel putin  o surpriza cu fiecare pagina.

E genul ala de carte pe care nu o citesti savurand constructiile, frazarea, topica si vocabularul neologic al autorului/traducatorului. E genul de carte pe care o infuleci cu o asemenea pofta ca iti raman litere pe la mustati. Si cu fiecare pagina pe care-o dai, clatini din cap si gandesti “maaare figura Hornby asta. Oare chiar are 16 ani?”.

Si te trezesti ca e dimineata si parca ai mai citi ceva de acelasi autor.

Pe ea, pe Slam, o gasesesti aici, pe LibHumanitas.

M-am indragostit de un individ cu 3 ani mai mic decat mama, care locuieste in Anglia. Un tip chel, nu tocmai aratos, si care are de doua ori varsta mea. Dar este foarte tare si are un simt al umorului … cumva la un superlativ absolut pe care nu-l gasesc acum in minte.

Il cheama Nick Hornby.

Si de vreo cativa ani ma chinuiesc sa citesc CEVA de el. La fel cum de cativa ani ma chinuiesc sa citesc in general.

Acum 2 zile vorbeam cu Silvia pe messenger si dupa ce mi-a spus cuvantul magic “Hornby” am fugit literalmente la Carturesti sa caut ceva de el, amintindu-mi ca era si pe lista lasata de Miruna in februarie si ca era si pe lista mea cu “lucruri de facut in loc de stat degeaba si uitat pe pereti”. Asa ca am fugit literalmente la Carturesti, ca sa nu uit din nou de el, si tot ce am gasit a fost “Slam”. Zic “tot ce am gasit” pentru ca ma gandeam ca o sa gasesc tot ce a fost publicat in Romania, o sa golesc libraria, o sa imi sparg bugetul etc. Dar am gasit doar Slam, publicata de Humanitas in Cocktail (deci cumva apasata de eticheta “shallow”), plus despre un adolescent care se da cu skate-ul (deci un pic emo, deci nu prea ma coafa, dar pana la urma am zis ca n-am alergat degeaba pana la Carturesti, si am cumparat-o).

Ce a urmat v-am spus deja din titlu. M-am indragostit. Vecinii mei pot confirma, de doua nopti se aud zgomote suspecte din apartamentul meu. Mai exact, hohote de ras.

Am gasit pe net si un link catre el citind un fragment din Slam. Priviti linkul si ZICETI CA NU E UN SEMN. Ah, da, si ascultati, ca sa intelegeti de ce m-am indragostit.

http://us.penguingroup.com/static/html/podcast/clips/9780399250484.mp3

ze guy

photo credit: mackenzienicole

Citesc cartea lui Kundera. E un pasaj care ma face sa zambesc, pentru ca imi aminteste de o chestiune recenta. De un gest despre care sustineam ca nu ma caracterizeaza, dar pe care totusi l-am comis intr-un moment de impulsivitate. Si pe care… nu-l regret, ca pe niciunul din lucrurile pe care le-am facut in momente de impulsivitate.

Omul cat traieste-nvata. Mai ales despre el.

“Ceea ce mi-am dorit mereu, inca din tinerete, din copilarie poate, a fost cu totul altceva: prietenia ca valoare si mai ales mai presus de oricare alta. Imi placea sa spun: intre adevar si prieten, aleg intotdeauna prietenul. O spuneam ca provocare dar o gandeam la modul serios. Astazi stiu ca aceasta maxima e perimata. Putea fi valabila pentru Ahile, prietenul lui Patrocle, pentru muschetarii lui Alexandre Dumas, chiar si pentru Sancho, care era prietenul stapanului sau, cu toate galcevile lor. Dar nu mai este pentru noi. Merg pana-ntr-acolo cu pesimismul, incat acum sunt gata sa prefer adevarul prieteniei.”

Pe soundtrack de London Undersound al lui Nitin Sawhney. N-am vazut inca Londra, dar o s-o vad. Poate la anu’. Sau poate la toamna. Sau altadata.

Lucrurile sunt la fel, dar cumva parca se schimba radical zilele astea. E un fel de Alice in Tara Oglinzii. Nu, nu in Tara Minunilor. Nu stiti? Prima mea intalnire cu Alice a fost in Tara Oglinzii. Era o carte mare, cartonata, cu ilustratii alb-negru, unde am facut cunostinta cu Alice si intamplarile ei bizare. Nu se strecoara prin usi magice mancand prajituri cu efect neasteptat, ci trece printr-o oglinda si ajunge in lumea pieselor de sah, intrand in razboiul dintre ele. E acolo Humpty Dumpty, si Leul, si Unicornul, si multe alte personaje. Cartea asta m-a marcat iremediabil. Nah – Alice si basmele pentru copii si oameni mari. De fiecare cand o deschideam gaseam alt sens in paginile ei. Cu mintea aia a mea de 5 -6 ani (da, pe la varsta aia o citeam, I was a kind of a common prodigy) incercam sa gasesc un sens absurdului, si de fiecare data reuseam, dar cu un rezultat diferit.

De ce porneste Alice ca pion al Reginei de Alb, si de ce etapele prin care trece nu se supun unor reguli firesti, de ce unele lucruri sunt nedrepte, de ce e bine si totusi rau cand ajunge regina, toate lucrurile astea isi cautau explicatii in capul meu si si le gaseau intotdeauna sub o alta forma. Imi dau seama acum cata educatie mi-a facut cartea asta pe care atunci o gaseam fascinant de absurda.

De ce mi-am amintit acum? Pentru ca asa se intampla lucrurile de la o vreme. E realitatea pe care o stiam, in loop, dar cumva o vad intoarsa pe dos. Brusc fiecare replica pe care as ignora-o in mod normal pare a avea sensuri misterioase, si toate lucrurile din jur au o identitate cel putin dubla, pe care o vezi daca stai un minut si privesti in oglinda.

In ciuda listei adunate (la care inca lucrez, nicio grija), in care toata lumea a pus la creme de la creme, pentru seara asta am ales la creme de la…bestseller. Cartea pentru toata lumea (not chicklit, though). Fara profunzimi nebanuite si tehnici inovatoare… Doar…cartea de vineri. Povestea frumoasa de la sfarsit de saptamana.

“-Si nimic…Doar ca am o problema de voltaj…Nu stiu cum sa-ti spun…Am deseori senzatia ca-mi lipseste un buton…Stii, o chestie pentru reglarea volumului…De cand ma stiu merg prea departe ori intr-un sens, ori in celalalt…Nu reusesc niciodata sa-mi gasesc echilibrul asa ca treaba cu viciile la mine s-a terminat intotdeauna prost…[...]Cand beau, beau prea mult, cand fumez, fumez pana cad lata, cand iubesc imi pierd mintile si cand muncesc, muncesc pana mor…Nu ma pricep sa fac nimic in limite normale, cu calm, eu…
-Si cand urasti?
-Asta nu stiu…”

“Vazuti din spate, erau foarte draguti…

In stanga, tipul inalt si slab cu suba “Retragerea din Rusia”, in dreapta, individul solid cu geaca “Lucky Strike” si la mijloc fata care ciripea, radea, sarea si visa in sinea ei [...]…” “

“Imperturbabil, Philibert scoase batonul de ceara pentru sigilii si isi apasa sevaliera in josul documentului sub privirile aiurite ale celor doi, apoi in plie in trei si-l vari dezinvolt in buzunarul hainei.

-Aaa… Tu umbli mereu cu instrumentarul asta de Ludovic al XIV-lea dupa tine? intreba Franck in cele din urma, clatinand din cap.

-Ceara, sigiliul, sarurile, scuzii de aur, blazonul si otravurile…Bineinteles, dragul meu…”

“Camille era atractia serii.

Un fel de cum sa decongelezi o parizianca fara s-o spargi”.

“-[...]. Nu e nimic mai rau pe lume decat mila oamenilor cumsecade…Cei care-ti spun ca se roaga pentru tine si incearca sa te traga de limba, si cei care-ti invata sotul sa bea si zic ca si ei ar fi facut la fel, pe legea lor![...]“

“Il incerca o dezamagire stoica si se indeparta framantandu-se.
Eticheta de la chilotii cei noi il rodea”.

“-[...]Era mai mult decat evident: tanara gasculita cu cutia ei de acuarele si panza frumos impaturita, care se indragosteste de geniul necunoscut. Damnatul, printul norilor, vaduvul, tenebrosul, inconsolabilul…Imaginea clasica: pletos, torturat, genial, suferind, insetat…Tata argentinian, mama unguroaica, combinatie exploziva, cultura uluitoare, traind intr-o casa abandonata si asteptand exact asta: o gasca fara minte care sa-i faca de mancare in timp ce el creeaza in suferinte atroce…[...]Il priveam pictand si ma simteam importanta…Eram sora, muza, femeia puternica din spatele marelui barbat, cea care strangea jocurile, hranea discipolii si golea scrumierele…”
Impreuna, Ana Gavalda