VERZI ŞI USCATE

Am trăit o frustrare. Până acum am tot glumit referitor la acest cuvânt. ,,E o frustrată. E de la frustrări. Mă frustrează”. Din astea. Vă spun sincer, cu mâna pe inimă, că nu e nimic de glumit atunci când vine vorba de o frustrare. Din aia adevărată. Nimic, dar nimic de glumă. Constaţi cu stupoare că te transformi brusc din om în animal şi nu-ţi mai rămâne de făcut decât să urli la lună şi să recunoşti că nu mai ai niciun principiu. Moarte. Să moară capra vecinului. Să facă să dreagă. Să vină lăcustele, să cadă grindina, să otrăvim fântânile şi să ardem pădurile.
Trăieşti, de acum, în haos.
Ce e de făcut?
Rezolvarea e simplă, deşi la momentul respectiv nu îţi prea vine să crezi că există una. Dar se iau 4 femei, o maşina, şi se fuge pe autostradă în direcţia vama veche.
A funcţionat.
Măcar ştiu ce e de făcut la următoarea frustrare de asemenea dimensiuni, deşi sper sincer că nu va mai fi cazul NICIODATA.

M-am întors. Din Deltă. Anul ăsta am zis că o încerc și pe asta. Și nu oricum, ci cu cortul. Dhaaa. Cu cortul. Eu, mama fandosiților, inamicul naturii, regina puturoșilor. Țin să menționez că, în plus, nu mănânc pește. Accidental, poate. În niciun caz nu fac parte din categoria uraaa, mergem în Deltă și mâncăm peșteee.
Așa că am făcut-o. Ne-am achiziționat cort d-ăla de se face singur, ne-am înarmat cu vreo două tone de Autan și Off și am purces. Băi nene, a fost ceva de speriat. Nu, nu traiul la cort. Nici măcar țânțarii. Nici drumul spre plajă și nici duhoarea de pește (da,mă, știu că vouă vă place). Băi nene, a fost CALD. Atât de cald că nu am cuvinte să descriu, nici termen de comparație. Am crezut că îmi pierd mințile de la căldură. Și m-am ofticat. M-am ofticat rău, pentru că altfel ar fi fost foarte bine. Numai că orice gest, masă, drum, activitate, era însoțită de numaipotdecaldmordecaldcaddinpicioarevreausămoracumnuamaernupotsărespir transpirprintoţiporiiopriţipământulvreausăcobor. Infern. In-fern.

Am făcut și tentativa cu mâncatul de pește ÎN DELTĂ. Pentru cine nu știe, există un cor de evanghelizați care zic așa: nu contează că nu îți place, în Deltă îți va plăcea. Cu argumentul: nici eu nu mănânc de obicei, dar acolo…o să vezi ce de-o să mai crănţăni la peşte. M. S-a votat, tot nu îmi place. Am mâncat, a fost comestibil, unul dintre feluri chiar mi-a plăcut oarecum, dar nici vorbă de revelații și adulații ale peștelui. Nu îmi place peștele, deal with it. Îl urăsc pe el şi pe oasele lui şi mai ales mirosul lui oribil prezent în toate preparatele care îl presupun. Aia e.

Bun. Să revenim la lucruri serioase.

Pentru cine n-a fost niciodată la Sfântu Gheorghe, vă zic că e probabil cel mai liniștit loc din lume. Linişte din aia autentică. Din portul minuscul (un soi de debarcader) transportul se face hurducăit către cazare și plajă cu trocariciul (aka un tractor cu două remorci în spate sau un Nissan cu o remorcă în spate) sau cu taxiurile. De menţionat că taxiurile sunt de lemn şi sunt trase de cai sau de măgari. Sunt cunoscute şi sub numele ceva mai popular de CĂRUŢE. Sfântu Gheorghe e o comună măricică, dar totuşi o comună. Nici pic de asfalt pe nicăieri. Un port, un magazin universal, o farmacie, o bancă și o cârciumă cu mese de lemn sub sălcii (recomand, e foarte simpatică). Apoi case înșirate de o parte și alta a drumului, toate cu plăcuțe pe care scrie că oferă cazare, mese tradiționale din pește,  râme negre de vânzare sau plimbări cu barca în Deltă. Casele sunt simple, nu discutăm despre vile cu enshpe etaje. Flori în curte, legume, bolte de vie, alea. La capătul satului se află Campingul Delfinul, unde am viețuit timp de 5 zile întregi. Pentru un camping, locul arată foarte bine. Sunt căsuțe de lemn acoperite cu stuf și locuri de campat. Apoi sunt dușuri cu apă caldă, toalete individuale cu chiuvete, oglindă, prize, toate curate. Există și un duș în aer liber, cu apă rece, la care de altfel am fost abonată vreo 3 zile, în tentative disperate de reglare a temperaturii corporale. Tot în corpul cu toalete și dușuri există și două camere cu chiuvete mari de inox unde se pot spăla haine sau vase. O noapte de cazare cu cortul costă 15 lei, o căsuţă de două persoane – 80 de lei pe seară (parcă).

La capitolul ,,divertisment” există o terasă cu mese lungi de lemn şi băncuţe, făcute din trunchiuri de copaci, acoperită de un tavan foaaaarte înalt şi căptuşit cu stuf, care de altfel creează un efect de răcoare şi vânt nemaiîntâlnit. Era singurul loc în care se putea respira în tot satul (în afară de Green Village – dar despre el mai încolo). Un fel de aer condiţionat în aer liber. Cu WiFi şi prize pentru încărcat diverse. La mesele astea se poate mânca de la bucataria din faţă echipată cu grătar, unde te duci cu bonul de la bar şi apoi urlă nenea: Micii!!! Scrumbia!!!. Adiacent terasei exista bar, magazin (cu aer condiţionat, acest paradis cu chipsuri şi bere) şi încă două terase ,,clasice” cu mese de plastic şi umbreluţe. Mai există un cinematograf în aer liber (aici are loc Anonimul săptămâna viitoare), respectiv cu filme de pe HBO, Procinema, Cinemax, ce se găseşte, cu aceleaşi şiruri de băncuţe de lemn, din trunchiuri de copaci. Tot campingul e foarte îngrijit şi curat, plin de câini maidanezi în formă de câini de rasă. Adică puii câinilor turiştilor ce au trecut pe acolo, am dedus noi. Aşadar, aveam maidanezi în formă de lupi, în forma de terrieri, în formă de boxeri, în formă de pechinezi, în formă de huski şi chiar un mini doberman. Dânşii erau în cale-afară de prietenoşi se ocupau în mare cu looking cute, îngropat în nisip de cald şi cerşit de mâncare pe ici-colo, asta până seara când se puneau pe urmărit căţeaua. Care era în călduri. Astfel, în timp ce stăteai la un film HBO, să zicem, puteai admira trecând în sus sau în jos turme întregi de câini foarte mari sau foarte mici în urmărirea căţelei. Când oboseau, picau oriunde, la întâmplare, existând riscul să calci pe vreunul ca pe o mină antipersonal. Din fericire, câinii erau obişnuiţi să îşi ia accidental şuturi si călcături pe cap şi nu aveau nicio reacţie în afară de proberbiala schelălăială şi fugă.

Pisici nu am văzut.

Noaptea se aprind felinarele pe potecile pietruite dintre căsuţe, se aud greieri, se văd miliarde de stele şi totul se întâmplă sub unda farului de foarte aproape. Când vii la culcare şi mai fumezi o ţigară în buza cortului ai impresia ca e un fel de basm.

Vizavi de camping există Green Village, acest loc de spart în figuri, în sensul că au piscină, aer condiţionat şi alte şmecherii. El e ruda mai bogată a Delfinului. Partea bună la Green Village este că se încadrează în fix aceleaşi repere – stuf, lemn, verdeaţă. Partea proastă e că este foarte scump.

Ca să ajungi la plajă din camping ai de mers,vreo 20 de minute pe jos sau cu trocariciul (care trece cam când are el chef) vreo 5. Odată ajunşi la intrarea pe plajă urmează un drum de aprox. 30 de metri pe care îl iubeşti la prima vedere şi începi să-l urăşti în zilele următoare. De ce? Păi e practic o cărare care taie liziera spre plajă, alcătuită din nisip extrem de fin şi…MULT. Adică picioarele ţi se îngroapă în el când mergi. E foarte mişto prima oară, oribil în următoarele dăţi când deja nisipul nu te mai impresionează cu nimic, e foarte incins şi ai impresia că înoţi cu picioarele într-o materie incandescentă încercând să ajungi la mare. Eu i-am zis ,,drumul robilor”. De fiecare dată când ajungea un trocarici în faţa lui, din remorcile improvizate cobora un val colorat de oameni cu colace şi pălării de paie care înotau apoi vreo 3-4 minute încercând să pună picioarele pe plaja făgăduinţei.

Lucruri bune la plajă? E mare. Imensă. Neamenajată într-un sens bun (există, totuşi nişte băieţi cu un generator în nisip, care vând bere şi alte chestii lichide reci, care se aprovizionează cu un tractor). Nisipul e foarte fin. Apa e foarte puţin sărată (gura de vărsare a Dunării e la vreun km în dreapta) şi este foarte mică până hăt în larg. Te poţi bălăci liniştit. Nu sunt alge. Dacă ai gărgăuni de gen nudism, poţi găsi zone în care nu te deranjează nimeni. Până la Sulina să tot mergi pe plajă.

Lucruri rele? E plina de scoici rupte în bucăţi mari (tocmai pentru că valul de turişti e încă mic şi n-a fărâmiţat scoicile) în care e foarte uşor să te tai dacă nu eşti atent. Apa e foarte tulbure, tocmai pentru că Dunărea e la o aruncătură de băţ. Practic, apa are formă de mare, dar e apă de Dunăre cu un strop de sare. În plus, la intrarea în apă timp de vreo 3 metri exista nişte vietăţi mici mici mici, transparente, ca niste microcrustacee, care îţi aleargă printre degetele de la picioare. Dacă nu ştii că-s acolo, le poţi confunda cu efectul de nisip plus apă. Sunt inofensive, nu fac absolut nimic în afară de o gâdilătură. Dar dacă ştii că sunt acolo, îi urăşti şi nu poţi trece peste ideea ca tre să faci 2-3 paşi rapid ca să scapi de ei la intrare şi la ieşire, e cam nasol.

Seara, când apune soarele, are loc invazia de vampiri. Nimeni nu scapă. Toate miturile sunt adevărate. Sunt acolo, sunt mulţi şi nu pleacă nicăieri. Soluţia? Tone de Autan şi spirale din alea fumigene. Îi pun pe fugă, dar am senzaţia că ne-au cam trosnit şi pe noi. Am inhalat la diverse substanţe insecticide că mai mai s-o prindem pe răposata Manole din urmă. Plus că Autanul te face să transpiri şi mai rău.

Aseară am făcut şi o plimbare cu barca. Domnul Lucian ne-a dus departe, la Sahalin, unde sunt coloniile de pelicani şi lebedele cu pui cenuşii şi cormoranii şi egretele şi brotacii ăia ca în Maria Mirabela. Poate vă arăt poze, de sunteţi cuminţi.

Concluzia e că deocamdată nu am o concluzie. A fost cu siguranţă o misiune extremă din cauza căldurii, dar a fost frumos.

Una peste alta, a fost o experienţă. Mă bucur că sunt acasă, că respir în voie şi nu mai asud ca un salahor, că am aer la noapte, că voi dormi, că nu mai trebuie să-mi dau cu substanţe toxice pe piele ca să pot bea o bere, însă efectul pozitiv este că nu m-am mai gândit nici măcar un minut la job, la Bucureşti, la nimic de nimic. Sunt dispusă să mă întorc cândva, când toţi meteorologii mă vor asigura că nu mai explodează soarele şi când ne vom cumpăra un cort mai măricel (btw, nu vreţi să cumpăraţi un cort haios, verde, de o persoană sau două mai mici - pe el scrie că e de două - de se pune şi se strânge în 2 secunde folosit o singură dată?).

Am ajuns acasă. Sunt extrem de obosita. A fost un weekend foarte frumos, cu de toate. Şi mă grăbesc să scriu despre el acum, la cald.

Mai întâi povestea. Am aşteptat să se consume cu totul, ca să pot trage concluzii şi linii. Acum, iată.

Luni, 5 iulie. În finalul unui meeting lungim vorba despre teatru şi o colegă ne povesteşte care e treaba cu acest Faust care se joacă la Sibiu, Faustul lui Purcărete. Despre Ofelia Popii, hala industrială, senzaţia copleşitoare and so on. Rezultatul destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte cât de cât este că m-am repezit la gugăl, să aflu mai multe şi o jumătate de oră mai târziu încercam deja să fac rezervări. 10 la număr. Pentru mine şi dânsul două, pentru un coleg victimă a aceluiaşi meeting şi o ,,dânsa” încă două şi încă…6. La primele 4 nu mă voi referi în cele ce urmează, pentru că ele au rămas aşa cum a fost stabilit. Celelalte 6 erau însă pentru A şi B, care îi vor transporta şi pe C şi D cu automobilul proprietate personală şi pentru pentru E şi F, care ne-ar fi transportat şi pe noi. (respectiv E).
Până seara – niciun rezultat cu demersurile de rezervare. Telefon fără răspuns, probleme tehnice etc. Mă cheamă în taină o altă colegă (care fusese împreună cu instigatoarea originală la spectacol, în mai) şi îmi dă o adresă personală de mail a cuiva cu care fusesera şi ele în contact la momentul 0. Fremătând de nerabdare, dau mail. Rezerv fără să clipesc cele 10 locuri. Fără plată în avans, nimic, totul pe cuvânt. Superb! Bat din palme de încântare. Acum nu trebuie decât să mai treacă două săptămâni, să plecăm către Sibiu, şi TOTUL VA FI BIHIIINEEE!

Not.

A doua zi de dimineaţă mă caută E. Mă roagă să mai rezerv un loc suplimentar pentru un ,,dâns”, să îi spunem G. Zis şi făcut. Sunt acum, aşadar, 11 locuri rezervate. Toate, evident, pe numele meu.
Vreo două ore mai târziu mă sună A. Din păcate-fericire şi-a dat seama la timp că nu poate merge, există o nuntă care nu se face a fi ratată, pe care nu o luase în calcul. A şi B sunt un cuplu, aşadar doi pică din start. C şi D mă cunosc foarte bine, îşi dau seama că e foarte posibil să aborteze şi ei misiunea, mai ales acum că faza cu transportul cu A şi B a picat, aşa că preferă să renunţe şi ei din vreme, ca să nu mă încurce. Bun. Primii nervi. Abia am suplimentat un loc, nu-mi vine sa joc la alba-neagra să mai dau un mail în aceeaşi zi în care anulez 4. Desigur, locul era pentru E, nu pentru A, B, C sau D. Vinovatul fără vină loveşte din nou şi nu ştiu cum dracu’, dar mă găsesc din nou la mijloc. Să fie oare pentru că îmi asum disponibilitatea altora? Hmm….Think, penguin, Think. Think quick and most of all keep your blood cold. Nu-i vina nimănui, sunt doar 4 bilete anulate cu suficient de mult timp înainte, nimic bizar, sunt defectă, trebuie să mă concentrez la lucrurile importante din viaţă. Mă gândesc să încerc să găsesc înlocuitori, însă îmi alung repede gândul. Nununu. Fără alte complicaţii, penguin Roagă-te să rămâna măcar celelalte 7 locuri aşa cum a fost stabilit şi gata! Voi da un mail câteva zile mai târziu, îmi voi cere scuze frumos şi voi anula 4.

Piaza rea îmi dă târcoale şi totuşi încep să întreb şi alte persoane. H îmi spune că ea şi I merg sigur-sigur. Poate mergem chiar împreuna, cu maşina lor, având în vedere că suntem chiar vecini. Excelent! Rămân două locuri. Îmbătată de aparentul succes, încep să caut alţi înlocuitori.
Joi o sun pe J, să-i urez la mulţi ani. Îi povestesc de piesă şi zice că poate merge cu K, soţul din dotare, el fiind din Sibiu, aşadar au unde lăsa copilul. Vineri, a doua zi, îmi spune că mama lui K e plecată din ţară, dar tot încearcă să găsească o soluţie cu copilul. Însă luni e clar – nu se poate, nu au cu cine lăsa copilul. Luni mă gândesc deja să anulez cele două bilete. Încerc totuşi să mai arunc o întrebare pe facebook, poate poate.

E marţi. Mă duc la doctor. Aproape am uitat de griji, vorba aia, două bilete în plus, două în minus… Pe drumul spre firmă mă sună E, se pare că G (suplimentarul 11) a păţit o nepăţită cu un amic şi o claviculă(?!) şi nu mai poate merge. E s-a sfătuit şi cu amica F şi din motive (para)psihologice nu mai merg nici ele. Încă 3 locuri anulate. Îşi cere scuze. Aia e. E marţi deja, 13 iulie. Am 5 locuri în plus rezervate şi o tuse groaznică. Ştiu, nu-i mare lucru să faci o anulare, dar deja sunt parcă posedată. Un pic mai târziu, în parc, la un brainstorming, mai arunc o întrebare. Mă mănâncă. Aşa, la marele mişto. Great! Colegul L vrea să meargă împreuna cu ,,dânsa”, să îi zicem M. Rămân 3 locuri. Mă întorc în firmă, dau un mail către absolut toată lumea şi anunţ că mai am de măritat 3 locuri la spectacolul ăsta nemaivăzut. Sunt în vervă, trebuie să rezolv odată situaţia asta, şi nu, nu voi anula niciun loc! Pe scurt, se anunţă repejor N şi O, şi P. Su-per! Asta e!!!Dau un mail să confirm rezervările. Mi se confirmă în mai puţin de o oră, toate 11, împreună cu un număr de telefon (al ,,omului de legătură”) la care să sun când ajung în Sibiu.

Primesc încă un mail de la R care vrea pentru ea şi S şi încă unul de la T, care ar vrea un loc. Too late, dar îi ţin de rezerve. Şi bine fac, pentru că nu mai târziu de a doua zi L anunţă cu ochii în pământ că uitase de o nuntă de care i-a amintit M. O caut repede pe R, care acceptă bucuroasă locurile pentru ea şi S. E o colegă pe care n-o cunosc, de la etajul 2. Merg jos, la cafeterie, să ne cunoaştem. Zice că vine sigur, împreună cu S, prietenul ei.

Recapitulare. Merg eu, Vlad, colegul iniţial plus o persoană, vecinii H şi I şi colegii N plus O, P, R şi S.
T rămâne rezervă.

Miercuri seara N află de la O că e posibil să existe un ppm inopinat sâmbătă seara, aşadar e foarte naşpa. Oamenii deja se simt prost că trebuie să contramandeze, ştiind povestea.

Totuşi, se întâmplă.

Joi dimineaţa e oficial, O are ppm, N şi O nu pot merge. Arunc o întrebare la rezerva T, nu poate, a făcut alte planuri.

Sunt zen. Viaţa e frumoasă.

E vineri, mergem la Faust, îmi bag… în ele de bilete. Ies la pranz cu amicul U pe care îl deturnez într-o doară de la planurile de mers la mare. Îl combin rapid cu colega P care şi aşa rămăsese fără transport din cauză N+O. La vita e bella, a rămas un singur loc. Mă sună U, vrea să îl ia şi pe tatăl lui, să-i zicem V.

Şi aşa am ajuns eu la Faustul lui Purcărete cu Vlad, H şi I în maşina lor, R+S cu trenul, colega P + amicul U + tatăl V cu maşina lui U şi colegul iniţial cu ,,dânsa” (plus doi prieteni ,,suplimentari” ai colegului iniţial, cu rezervare separată. Adică în total 13 oameni. Cele 11 rezervări ale mele şi cele două separate.

Sâmbătă, ora 6 jumătate ajungem în Sibiu. Fiecare cu metoda proprie. Ne cazăm (în afară de P, U şi V care se vor întoarce în aceeaşi seara în Bucureşti).
Ameţeală totală, P, U şi V se duc să ia biletele, noi fiind în urmă cu masa. Ajungem şi noi la Hala Balanţa. Apar din umbră şi R şi S plus colegul iniţial cu gaşca, care uitase că a făcut o rezervare separată şi timpul de ridicare a cam expirat. El credea ca şi cele două separate sunt la noi. Nu sunt, noi le-am luat doar pe cele 11. Aşadar doi oameni nu au bilete! Scurt moment de panică. Asta ar fi culmea. După atâtea chinuri să fim în formaţie completă, acum rămân oameni fără bilete. Din fericire se mai găsesc două.
Intrăm.

Spectacolul este exact aşa cum mi-am imaginat. Lucru poate nu foarte bun, ar fi fost mai bine poate să mă las surprinsă şi să nu citesc atâtea lucruri – văd atâtea filmuleţe. Totuşi, nu sunt dezamăgită. Aşteptările îmi sunt recompensate. Ofelia Popii e, într-adevăr, magistrală. Faust nu mă impresionează, dar înţeleg alegerea. Îmi scapă printre degete câteva simboluri, îmi promit că voi citi mai multe despre Faust (am făcut-o deja, primul lucru când am ajuns acasă şi deja înţeleg mult mai bine nişte lucruri). Noaptea Valpurgiei. Oameni zburători, circul ororilor, flăcări. Am rămas în urmă şi nu vedem chiar totul de oamenii din faţă. Totuşi e copleşitor. Ne ţinem de mână şi parcă ne e un pic frică, deşi ştim că e doar teatru.
Se termină. Ieşim, puţin copleşiti, dar şi însetaţi, transpiraţi.

P, U şi V pleacă spre Bucureşti. Primesc sms de la R şi S, care fug să prindă trenul. Îmi mulţumesc.
Mai târziu dau iarăşi, întâmplător, peste colegul iniţial. Fumează o ţigară pe treptele pensiunii. Pare copleşit de experienţă.
Mergem cu paşi mărunţi către centrul Sibiului. Noi doi, plus H şi I. Bem o bere la o terasă, ne luăm cu poveşti. Ne mutăm apoi în piaţa mică, unde ne înfruptăm porceşte, la Union, cu un kebap de pui la platou şi încă nişte bere.
Ora 4 ne prinde încă puţin năuci după spectacol. Mergem pe stradă, pe jos, până la hotelul care nu este tocmai aproape.
Dormim şi plecăm spre Bucureşti. Via Bâlea. Unde mai pierdem vreo 2 -3 ore la un restaurant şi apoi direct pe iarbă. Ne prinde-o ploaie spontană la coadă la Kurtos Kolacs cu nucă.
Drumul până la Bucureşti pare apoi interminabil. Vorbesc la telefon cu tata, care mă avertizează că după Capra drumul e foarte prost. Şi are dreptate. Ne târâm ca nişte melci printre gropi.
Ajungem acasă târziu, după 10 seara. Suntem extenuaţi.

Ce îmi doresc? Mai multe weekenduri ca astea şi un pic mai multă responsabilitate de la oameni, atunci când fac un angajament. Chiar dacă nu sunt bani la mijloc. În speţă, să se gândească binebine înainte să arunce o vorbă. În rest, e greu de găsit un vinovat. Nu există. Eu, poate, că mă împiedic de detalii şi mă agit prea tare pentru lucruri mult prea neimportante gen principii învechite şi respectarea unui cuvânt (respectiv al meu ). Fie el şi via e-mail, dat unui om necunoscut.

În rest, e super. Reuşită pe toate fronturile.

Sfaturi? Fiţi mai înţelepţi, lăsaţi-vă surprinşi, nu căutaţi materiale pe internet. Citiţi, în schimb, despre Faustul lui Goethe. Textul este cel original, tradus în limba română, însă simbolismul este la mare rang şi dacă nu ştiţi EXACT despre ce e vorba, e posibil să vă scape nişte lucruri destul de importante. Şi, nu în ultimul rând, asumaţi-vă din start ca e ceva ce fie vă va plăcea la nebunie, fie nu vă va plăcea absolut deloc.

Şi apoi mergeţi la Sibiu, să vedeţi Faust, la Hala Balanţa, pe Calea Guşteriţei, imediat în spatele Gării Mari.

A meritat fiecare kilometru.

M-am căpătuit cu o viroză dubioasă, ce se manifestă doar prin tuse. Dar ce tuse… Să-i zic mai bine…behăială?
Sun la CMU – mă programez la întâmplare la primul internist disponibil de la o clinică cât de cât în raza mea de acţiune.
Mă duc, doamna doctor imi urează bun venit în clubul celor afectaţi de această viroză. Aparent suntem foarte mulţi, printre care şi ea. După consultaţie şi toate cele, în timp ce îmi scrie numele pe reţetă îşi dă seama că provenim din familii prietene. Indeed, acum că spune îmi amintesc.
Coincidenţe…

Se apropie Faust. Aproape că abia aştept să scap. M-am legat la cap cu 11 locuri rezervate. La Sibiu. Prin intermediul unei colege care avea o adresa de mail a cuiva care face rezervări acolo, la teatru. Adresa personală care este. Ştiţi…
Din cei 11 doritori, doar 4 sunt cei originali. Şi au fost vreo 4 valuri… Iată cum afli câte lucruri se pot întâmpla atâtor oameni în doar două săptămâni… E un studiu de caz bun, ca să zic aşa.

E posibil chiar as we speak să rămân cu 3 neocupate. Nu-i de bani, că nu sunt plătite în avans (tocmai aia e), ci e de obraz. Al meu, care va fi…
Ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă lucru manual.

Şi învăţătura lunii este – do not do that again. Period.

Până una alta să dansăm pe nişte muzică de care mă găsesc extrem de ataşată astăzi. Are un ritm aşa…foarte special

…to attend this:

Am trei episoade negative la activ, toate legate de transportul în comun, de altfel foarte bine pus la punct. Primul se întâmplă în staţia din faţa hotelului. Doar noi doi şi încă 3 persoane. Vine autobuzul, opreşte, cele 3 persoane nu schiţează niciun gest că ar fi interesate să urce, aşa că ne îndreptăm spre uşa din faţă, pentru a-i semnaliza şoferului că vrem să urcăm, să deschidă uşa. Un tip din grupul de trei vine şi ne împinge brutal la o parte, cum cred că nici în aglomeraţia din 41 n-am păţit. Se urcă apoi, mândru, împreună cu celelalte două persoane. A crezut, pesemne, că vrem să nesocotim ordinea din staţie şi să ne suim înaintea lor în autobuz. Care era de fapt un microbuz. Unul gol. Însă comportamentul lui grobian nu mi-a denotat educaţie, ci lipsa ei.
Al doilea episod negativ se întâmplă într-un microbuz de acelaşi tip, care n-a oprit unde doream să coborâm, deşi am apăsat din timp semnalul, iar becul cu STOP s-a aprins. Urât.
Al treilea e cel mai urât şi se petrece la plecare, în drumul către aeroport. La indicaţiile recepţionistului am mers în staţie, să luam autobuzul 22, spre aeroport. Ultima maşină, era seara târziu. Maşină care vine, într-un final. Un autobuz mare, gol. Gol. Cât se poate de gol. Mare cât o zi de post şi gol. Ne urcăm uşuraţi că s-a terminat cu aşteptarea, dăm să plătim bilet la şofer, la care dumnealui ne arată impasibil semnul de ,,interzis cu genţi mari”. Not a word. Are you kidding me?! Ne-a luat mult timp să înţelegem ce se petrece. Ai staţie la aeroport, eşti gol puşcă dar nu mă laşi să urc?! Am încercat să mă înţeleg cu el. Poate există o taxă de bagaj, măcar să-mi zică alternativă de transport, autobuz special poate (am văzut mai târziu că există). A bălmăjit ceva într-o portugheză neinteligibilă şi a arătat din nou spre semnul cu bagajul tăiat. Stăteam ca proştii în staţie, în maşină, victime ale excesului de zel. El se uita absent pe geam, aştepta să coborâm, noi încercam să înţelegem ce-i de făcut. La orice tentativă a mea de a găsi o soluţie sau de a cere ajutorul mi se răspundea cu aceleaşi cuvinte din care nu desluşeam nimic, deşi uneori înţeleg despre ce e vorba în portuguese. Până la urmă am zis să fim mai deştepţi şi să cedăm, şi am coborât. Am luat un taxi, foarte ieftin de altfel.

Autobuzul special despre care am aflat mai târziu că există (şi nu mulţumită tipului de la recepţie, ci datorită internetului) circulă doar până pe la 8 seara. Biletul costa 3,50 euro. Noi am dat 6 euro jumate pe taxi. Două persoane. So you know…

(mi-am amintit acum şi bonusul – taximetriştii de aeroport sunt la fel ca ai noştri: la dus am fost ocoliţi şi taxaţi cu 15 euro, deşi aparatul arăta 8 – chipurile pentru că am avut bagaj mare).

Am păcălit norul, am ajuns la Lisboa şi ne-am şi întors.

Impresii de călătorie – foarte multe. Lisabona e aşa cum mi s-a părut şi prima oară. E de descoperit. Nu te cucereşte la prima vedere. Mai întâi observi că au şi ei blocuri urâte la periferii. Când mergi cu trenul către nord vezi orăşele urâţele pe de-a-ntregul. Sărăcie pe ici-colo. Lumea îşi usucă rufele la fereastră, chiar daca au sau nu balcon. Pur şi simplu aşa se usucă hainele – se atârna de funie, la fereastră, de la chiloţi la rochie de seară. Uneori asta arată boem, alteori arată urât şi atât. Urci şi cobori foarte, foarte mult. Mersul pe jos e aproape sport extrem. Tramvaiele galbene sunt frumoase. Vintage. Oamenii sunt zen (puţin prea zen, mai ales dacă ai nevoie de ceva imediat). Nu e aglomerat, deşi am văzut şi maşini în coloană seara. Coloane foarte lungi chiar. Autobuzele şerpuiesc pe drumuri înguste, ca de munte, printre case, unde cu greu încape o maşină de dimensiuni normale. Şi şerpuiesc cu viteză. În caz de ambuteiaj se claxonează. Da, aţi citit corect. Se claxonează. Tiit-tiiiiiiiiit. Lung şi nervos. Din fericire ambuteiajele sunt rare. Sau n-am mers eu cu maşina suficient.

Casele vechi stau să cadă pe ici pe colo. Printre ele răsar, în spirit asemănător celui deja cunoscut, clădiri moderne, de sticlă şi metal. Casele vechi, dar şi cele noi, sunt acoperite de faianţa aia a lor, azulejos. Interesant, dar poate deveni agasant la un moment-dat .

Oraşul are, însă un aer aparte. Cu tot cu ruine şi faianţă. Îţi intră pe sub piele mult mai greu decăt surorile din alte ţări, dar are şanse mari să rămână acolo.

Dat târcoale în Alfama şi pus piciorul în sfărşit în castelul pe care l-am ochit şi data trecută. Urcat în turnul în care închideau pesemne virginele, văzut păuni printre oameni. Băut bere.

(Există şi cocalarul de Lisabona, şi nu cred că are origini mioritice)

Seara toată lumea se îngrămădeşte în Bairro Alto and around, unde se stă pe strada, în faţa birturilor. Atmosfera e genială, sunt hoarde întregi de oameni, chestie pe care nu cred că o s-o mai vezi vreodată în alt oraş european, noaptea. Dacă intri în club e posibil să dai de o grămadă de oameni care se distrează fericiţi într-o căldură infernală pe o muzică pe care n-o poţi digera ORICE ar fi. Poate eşti altfel decât mine şi muzica nu e atât de importantă, cât atmosfera. Dacă eşti genul dirty dancing, raggaeton etc. În fine, la capitolul ăsta aproape că am regretat Expiratul, ce să mai zic de Control. Din toate punctele de vedere. Probabil era mai bine dacă rămâneam pe stradă.
In cluburi, alcoolul e destul de scump, însă la jumătate de preţ faţă de Barcelona sau – say – Paris.

Am salutat din nou confraţii pinguini din Oceanarium.

La Sintra e frumos, dar după ploile abundente din iarna asta toată vopseaua de pe palatul Pena e străbătută de dâre urâte cenuşii. N-am mai găsit florile de care era plin vara.

La Cascais mi-am luat nişte arsuri solare de toată frumuseţea, mergând pe stradă cu fetele, de la plajă şi pâna la locul cu suc de portocale. Cred ca n-am păţit aşa ceva nici când am stat la plajă fără cremă de protecţie. Da, sunt în continuare albă, dar am nas roşu, guler roşu, antebraţe roşii, labuţele posterioare roşii cu urme de balerini. Dorm chinuit.
Seara ne-am văzut cu Miguel, fostul CD de la Tempo plus soţia din dotare. O întâlnire foarte plăcută, de altfel. Am stat pe stradă, în faţa unui bar din Chiado şi am dat peste gât multe beri. Ne-am întors ameţiţi pe la 2 la hotel, unde am terminat şi sticla de Vinho Verde cumpărată cu o zi înainte.

Ultima zi a fost în Belem unde dacă ajungeţi e musai să daţi pe la Centrul Cultural – e o chestie imensă de piatră, ca o cetate, dar nouă. N-aveţi cum s-o rataţi. Am zăcut apoi în parcul mare din spatele Marchizului Pombal. Am băut cafele la terasă, am vorbit cu lebedele şi am urmărit avioanele decolând.

Târziu, în avionul către băneasa, am descoperit ceva mult mai cumplit decât cocalarul de Bucureşti. Se numeşte cocalarul de Chişinău. Are lanţuri mari, groase, la gât – care ar face să pălească de invidie orice wannabe de Ferentari. Vorbeşte de câteva ori mai tare decât confraţii mitici, iar gradul de nesimţire e net superior. Încă nu ştie să aplaude la aterizare, poate pentru că n-a zburat prea des cu avionul. De aceea, probabil, nici nu ştie cum vin bagajele, şi de aceea hărţuieşte personalul de pe aeroport, cerându-şi genţile înapoi. Urlă, în schimb, pe tot parcursul zborului, chiar dacă e 4 dimineaţa şi toata lumea din avion doarme sau încearcă. Nu se manifestă asemănător specimenelor concetăţene deja studiate, prin comentarii deplasate şi glume nepotrivite la adresa însoţitoarelor de bord, ci are un comportament aproape sălbatic, onomatopeic, depăşind cu mult performanţele speciei de Dâmboviţa.
Cum mi s-a părut Bucureştiul la întoarcere? Aglomerat, dar nu foarte (era 7 dimineaţa). Sunt lalele peste tot, aţi văzut? Şi e foarte verde. Curat (era 7 dimineaţa). Acasă. Bine. Foarte bine.

M-am trezit la şapte. Treburi importante, importante monşer, de au durat până pe la unsprezece şi jumătate trecute fix. Până am ajuns acasă, s-a tot făcut aproape unu.
Şi a urmat disputa Hurt Locker. Aici urma un paragraf lung, însă l-am şters. Pot rezuma totul aşa:
-motive pentru care mi-a plăcut Hurt Locker – e regizat de o femeie, aşadar rezonez; mă bucur că n-a luat Avatar, deja mi se părea prea mult Globu’. Like – ok, e un 3D de picat plombe, da’ nu e de Oscar pentru cel mai bun film. Sau regie.

-motive pentru care nu mi-a plăcut Hurt Locker – NU MI-A PLĂCUT. m-a plictisit de moarte, mi-am verificat toate cele – mail, facebook, twitter, sms, totototototo, doar doar trece mai repede.

În concluzie – NU mi-a plăcut. Nu mă pot forţa să-mi placă un film doar pentru că e regizat de o gagică şi pentru că a bătut desenul animat pe care toată lumea spera să nu-l vadă ultrapremiat. Nu mi-a plăcut neam! Şi pentru cine spune că nu mi-a plăcut pentru că nu e pentru femei pentru că e cu război, o să vă trimit la prietenii voştri de tabără care spun că filmul e megatare tocmai pentru că războiul e doar un context. Trust me, I saw that. Nu-s idioată sau ceva. Doar că pe bune că orele de duminică noaptea, de pe ProTV mi s-au părut irosite. What’s in it for me? Efecte speciale? – Come on. O lecţie de viaţă despre alegeri şi despre condiţia de muritor – I’ve seen much better. Razboiul arătat altfel? M…next. Enterteinment? None. Plictiseală? Tone.

Aşa. Am trecut de asta. De gustibus, de gustibus. Eu nu mai încerc să vă zic că e o plictiseală sinistră şi voi nu încercaţi să mă mai convingeţi că e filmul secolului. Deal?

Booon. Altfel, azi mi-am tras biclă pliabilă roşie de la concursu’ metropotam. Dupa care am făcut rezervare la un hotel din Lisabona, ca să primesc următorul mesaj:

,,Stimata dna. Radulescu,

mi-am permis sa va raspund in limba romana, pentru a va aduce la cunostinta ca o sa aveti aici in Lisabona tot sprijinul pe care-l poate oferi un compatriot.
In legatura cu rezerva dvs., o sa aveti la dispozitie o camera cu pat matrimonial, baie privata, aer conditionat si TV, inclusiv micul dejun.
Pentru alte informatii, puteti utiliza aceasta adresa de email pentru a intreba.
Multumesc pentru atentie.

XXXXXXXX”

That was cute. Şi – frate, suntem peste TOT!

Cam atât. Cred că-i suficient pentru o singură zi.

Noapte bună.

Acum câteva zile am luat decizia să tragem o vizită externă. O Veneţie, o Londră, o ceva. Şi taman pe când ne sfătuiam, aflăm de happy hours de la Blue Air. Numa’ bine. Cum se poate mai bine. Alegem şi destinaţia, entuziasm, tot.
Aşa că ieri am început sa …încerc. Eroare, eroare, eroare, cardu’ nu e bun, tranzacţia nu e bună. De unde naiba, că am cumpărat de atâtea ori cu el… Sun la bancă – nu doamnă, cardu’ e ok, e de la ei. Bon.
Ajung acas, luam d-ale gurii, mă gândeam că mai încerc de la domiciliu. Când primesc vestea şi ideea totodată că/să mergem direct la plaza, la ei la magazin. Bine, mergem.
Ajungem la magazin – coadă. Cum să zic…o coadă medie. 20 persoane. Şi dacă te gândeşti că majoritatea erau cuplaţi câte doi – trei in forma de gramada, chiar nu erau extrem de mulţi. Ceasul – 18.20. Oră de închidere magazin – 22.00. Io zic că prindem, şi eu, bon, stăm. Băi nene, stăteam şi ne zgâiam cum stăteau aia înuntru câte 20-30 de minute: ,,Heh, ofertă ziceţi, ă? Ce chestie…tare, dom’le… off, unde sa mergem, unde. Nu avem creier să ne gândim de acasă, aşa că ne gândim acum, în magazin. Ce, nu e cool? Ia, ce oferte aveţi? Da’ broşuri nu ne daţi? Da’ când să mergem…?! Să sunăm şi la Mimi, şi la Tanţi” şi tot aşa. În timp ce gloata de afară observa cu stupoare cum se scurg zecile de minute.
Două ore şi jumătate mai târziu, din cele 20 de persoane de la start eram încă 12. Şi încă noi eram ,,ăia din faţă”, că în spate se deşirase un codălău de mamă-mamă. Şi – interesant mecanism – solidaserăm împotriva inamicului comun. Circula informaţia, se suna acasă să se întrebe cum mai merge treaba cu internetul, se făceau calcule. Pe mine m-a lăsat un domn să stau pe unul dintre cele 3 scaune ,,de aşteptare”. M-a văzut ,,că am figură nefericită”. Păi aveam! După un calcul elementar, nu aveam cum să prindem bilete nici dacă magazinul ar fi rămas deschis până la 12.
Între timp un bodyguard cu o figură incredibil de sugestivă (în sens rău) dădea târcoale şi striga la blonduţa de la ghişeu: ,,SPUNELE CĂ LA ZECE SE ÎNCHIDE!” (nu cred că ar şti să folosească cratima). Aia săraca: ,,măh, tu nu înţelegi că nu pot să ies de aici?!”.
Lângă mine, pe alt scaun de aşteptare, o fată destul de răcită. Scoate laptopul, zic să-l scot şi eu să mai încerc. Tot Lenovo? Tot. Lucrezi la IBM? Nu. Bon. Aţi reuşit? Nu ştim, acum încercăm. Ne lăsaţi şi pe noi după aia dacă merge? Sigur.
Între timp, magic was happening. Mergeau oamenii ca pe bandă rulanta! Până să se aşeze pe scaun: ,,bunăseara4adulţi1copilvalencia4iunieplecare22iunieîntoarcereplătesccueuro”. Încă câteva minute blestemate în care fata de la ghişeu scria de mâna toate facturile şi restul. Verifica datele. Erau corecte. Secundarele plescăiau. Ovaţii de pe margine – aţi reuşit? da! felicitari!bafta! etc. O tentă de invidie de la audienţă, dar în acelaşi timp bucurie că a mai reuşit cineva. Ce să mai, eram o echipă, mai ceva ca pe vremea comunismului.
Mai intra câte unu’ – ,,ce se dă? cât e oferta? ce ofertă?”. De pe margine – ,,n-o mai ţineţi de vorbă!!”. Şi brusc oamenii de la coadă se transformau în birou de informaţii. Ştiau tot – preţuri, durată promoţie, destinaţii, ştiri meteo etc
Am luat bilete la 10 fără 10.
Mergem la Lisabona.

Courtesy to A.R. (nope, nu vine de la numele meu).