Ai grijă ce-ţi doreşti – O lecţie de viată ca o ciocolată amăruie
(publicat în Zile și Nopți, ediția de București, 26-31 martie)
Ok, sunt fană înrăita Nick Hornby. Din motivul ăsta am ţinut neapărat să văd ,,O lecţie de viaţă’’ (An Education) – ceva ieşit din mintea lui Hornby nu poate fi decât impecabil, chiar dacă e doar un scenariu adaptat, şi nu unul original.
Acum – ca să-ţi faci o idee despre poveste – în Londra anilor ’60, o adolescentă eminentă şi visătoare se îndrăgosteşte de un bărbat şarmant, mult mai în vârstă decât ea. Viaţa i se întoarce pe dos într-un ritm nebun şi frumos, cerul pare mai albastru şi cafeaua are un gust mai bun, înalta societate o primeşte cu braţele deschise, totul pâna când…şi nu mai spun niciun alt cuvânt în plus. De ţi se pare o temă superficială, punct de plecare numai bun pentru telenovele, stop şi de la capăt. N-o să primeşti la pachet vreo dramă roz şi pufoasă, ci un film foarte bun, scris şi regizat exemplar. O desfătare.
Coloana sonoră şi imaginea sunt şi ele la ,,aşa da’’. Interioarele sunt construite cu precizie de ceasornicar, sprijinind constructia personajelor, iar exteriorul te transpune fără griji în Londra perioadei respective. În rolul principal Carey Mulligan m-a cucerit total, deşi numele nu-mi spunea nimic. În papucii playboyului puriu – Peter Sarsgaard în persoană (nici că se putea alegere mai bună). Menţiuni foarte speciale – Alfred Molina în chip de tată obtuz şi morocănos – demonstraţie superbă de personaj, plus Emma Thompson în rolul directoarei de şcoală – din seria ,,niciun film englezesc bun fără Emma Thompson’’.
Gata cu vorba, hai la cinema, că în sfârşit e a ieşit un film pe care ţi-l recomand din toată inima.
Brendan Perry – EXCELENT
Ieri am primit o invitaţie la concertul lui Brendan Perry, de la Ioana (tks).. Ce ştiam eu despre Brendan Perry? Mai nimic. Ştiam despre Dead Can Dance, de la care mai ascult una-alta. Îmi plac. Dar ce face el, şi anume Brendan Perry, cu viaţa lui, pe cont propriu… nimic. Însă faptul că aveam chef de o ieşire din peisaj m-a făcut să îmi doresc invitaţia respectivă.
Am fost şi-am ridicat invitaţia, m-am întâlnit cu una bucată Mădălună însoţitoare şi am purces. Sala Palatului era cam goală, drept urmare am abandonat locurile de pe bilete şi am mers undeva pe centru, destul de în faţă. Lumea toată în picioare, toţi aşteptau să vadă care locuri nu se ocupă, din acelaşi motiv. Dintre figuri cunoscute, toată Propaganda-n păr şi Mona. Şi cam atât.
După foiala de rigoare începe şi cântarea. Ce să vezi – intră pe scenă un nene ras în cap, cu urechi foarte mari şi barbă. Geacă de piele, tricou negru. Jeanşi. Figură ameninţătoare. Restul trupei – doi geekşi la chitară şi clape şi o fătucă cu statură de copil, păr foarte scurt, alura androgină, la bas. Pe baterist nu-l vedeam prea bine. Hmz. Mai să-mi iau jucăriile şi să plec.
Nenea care părea să-şi fi parcat Harley-ul undeva în spatele scenei deschide gura şi începe să cânte. De fapt începe să tune cu o voce foarte caldă (dacă are sens ce spun). M-a prins. M-a prins bine de tot. Restul spectacolului am stat ca Mowgli hipnotizat de Kaa. Încă nu-mi vine să cred. Ce discrepanţă între esenţă şi aparenţă!
Tot spectacolul Brendan Perry n-a mişcat aproape deloc din faţa microfonului. Ca un copil de grădiniţă care spune o poezie. Vocea lui însa a mişcat toţi oamenii din sală, deşi nu erau foarte, foarte mulţi. Au existat două bis-uri. Şi eu am plecat foarte bucuroasă de acolo. Sniff.
De aseară ascult asta:
Johnny Depp – ieri și azi :D
Marți am fost să văd Alice. Alice în Țara Minunilor. Minunat, de mult n-am mai reușit să mă deconectez așa bine de la realitate. Evident, așa cum a spus mai toata lumea, spun și eu – Johnny Depp face toți banii de bilet. Johnny și iepurele de martie… (mi-aș fi dorit mult mai multe scene cu iepurele de martie).
Părăsind mall-ul – cuibușor de nebunii – am început să divaghez pe tema ,,Johnny Depp – cel mai tare actor din generația nouă”. Johnny Depp kicks Brad Pitt’s arse anytime, Johnny Depp can be anyone by still being Johnny Depp. Johnny Depp poate fi Edward Scissorhands, călărețul fără cap, Jack Sparrow, Sweeney Todd, Gilbert Grape, Don Juan de Marco, sau tipul nebun din Benny&Joon. Așa – cum naiba îl chema pe tipul nebun din Benny&Joon? Și așa am ajuns să downloadez Benny&Joon, film care știam că mi-a plăcut la nebunie acum vreo 12 ani.
Ah, and what a delightful Sunday we’ve just had with all the rain and french fries. And Benny&Joon. And, of course, SAM.
P.S.: Ar trebui să revăd și Arizona Dream. Cum îl chema pe tipul din Arizona Dream?
Tea a avut o invitație…
…la Gala Adprint. Adprintul – ediția de criză, pentru că, spre marele meu șoc, treaba s-a ținut anul ăsta la București. Gata cu Brașovul, ce atâta distracție. Păcat. Ahm… the memories…Gala a fost în seara asta la numita locantă Jet Set (unde am fost și când cu dansatorul vieții). Booon. După heavy night last night m-am mobilizat destul de greu, dar trebuie să recunosc că eram curioasă. Voiam să aflu dacă atmosfera mă va mai captiva, dacă o să simt vreo emoție văzând premii pentru printuri, ma rog, lucruri normale pentru un fost/actual/viitor sau de care naiba oi fi eu copywriter.
Trist. Atât pot să spun. Foarte trist. Oameni răsfirați pe ici pe colo, 2-3 figuri cunoscute. Am recunoscut la o masă niște oameni de la Tempo. În schimb, plin de berze! Femei pe tocuri hidoase, cu ciorapi in sandalele respective (să-mi explice și mie cineva ce e cu moda asta cu ciorapi și sandale, Carmen?). Pene, paiete, sclipici, hai fată! Tropa-tropa hihihi, hahaha, toate false. Am sprijinit timp de jumătate de oră o masă înaltă fix în centrul sălii, după care am acaparat o canapea.
S-au dat premiile. Foarte repede și fără mare tam-tam. Vreo două premii s-au dus la Grey, unul la Tempo și încă unul la Propaganda. Mda – în sfârșit oameni cunoscuți. Felicitări, btw. Restul de premii nu s-au dat, sau au fost câștigate de echipe din străinezia care nu erau de față.
Gloata de pițipoance era complet indiferentă la decernarea de premii -motivul pentru care, de altfel, ne aflam acolo. Mai gâl-gâl cu jageru, mai dă un whiskey, hai fată, hihihi, fată ce nebună ești!
Am plecat până la toaletă, unde am mai urmat un curs intensiv de AȘA NU. Silă. Silă și tristețe.
Băi nene, unde sunt frumoșii nebuni cu care eram obișnuită? Cu tot cu fițe de neînțeleși și converși în picioare iarna?
Ecosistemul pe care l-am văzut în seara asta era poluat și bruiat. De elemente zburătoare neidentificate, cu sandale de obor în picioare și aere de Gucci și Dior. Nicio emoție, nimeni nu vocifera la vederea magnificelor printuri câștigătoare, nimănui nu părea a-i păsa, de altfel.
Ce tot zic aici…mai bine mă duc să dorm puțin.
Noapte bună!
Era demult… sau poate era ieri
Fapt concret e că e. Că trăim o poveste d-aia adevărată, orice ar spune oricine ar avea orice de spus. Fără sirop, fără zahăr adăugat. The real shit, ecologic, bio, natural stuff. Mie încă mi se pare incredibil.
Şi tot aproape nu-mi vine să cred. Că e pe bune, adică.
Cartea săptămânii – Harun şi marea de poveşti
Am primit cartea asta cadou de 8 martie. V-am mai spus deja că am cei mai grozavi prieteni din lume? Well – cartea asta a venit cadou spontan din partea unuia dintre prietenii aştia de care vă tot povestesc, doar că e vorba de o ,,ea”.
Aşadar, prietena asta de care vă povesteam s-a hotărât că am nevoie de o doză de poveste naivă pentru copii şi adulţi, de o cantitate solidă de simbolism care să mă inspire. Şi nu pot să vă descriu aici în simple cuvinte cât de bine a făcut.
Citiţi cartea asta. Citiţi-o într-o seară sau două. Sau atunci când vreţi să vă reamintiţi de ce sunteţi aici, pe pământ. Citiţi-o, în orice caz.
Am găsit pe bookblog o recenzie…proastă, Folosesc cuvântul ăsta ca pe aceeaşi armă pe care a folosit-o autoarea recenziei categorisind cartea. Poate fac bine, poate fac rău. Ce ştiu însă siguuur e că voi vă veţi face un superbine citind-o.
Şi cred că ăsta e cel mai important lucru din lume. Să vă faceţi câte un mic bine în fiecare zi. Începem de azi?
Sânge peste tot! – Daybreakers, noul film cu vampiri din oraş
(material publicat în Zile şi Nopţi nr. 18 – ediţia de Bucureşti)
Pentru un film cu şi despre vampiri, Daybreakers – regizat de Michael şi Peter Spierig – porneşte promiţător de la o ipoteză inedită – vampirii nu sunt făpturi medievale din Transilvania (o ţară obscură, undeva în estul Europei), ci sunt consecinţa unui virus apărut cu vreo 10 ani înainte. Un apropo la isteriile porcine şi aviare, dacă ţii cont că în film totul porneşte de la un liliac bolnav.
În momentul desfăşurării acţiunii ne aflăm în anul de graţie 2019, când oamenii nu prea mai există, majoritatea copleşitoare fiind formată din vampiri. Societatea este adaptată noilor nevoi, iar cafeaua nu e cu parfum de femeie, ci cu parfum de…hemoglobină. Apare Ethan Hawke în rolul vampirului bun, se constată că filmul este frumos vizual, după care încep hibele. N-o să intru în detalii, ca să nu îţi stric distracţia, însă trebuie să ştii că se face abuz de sânge şi că n-o să fii scutit de clişeele ecologiste întâlnite mai nou în orice film ,,cu pretenţii’’.
Poate că te-ai întrebat de ce am menţionat la începutul poveştii ,,pentru un film cu şi despre vampiri’’. Ei bine, am făcut-o pentru că nici la capitolul originalitate ,,Daybreakers’’ nu stă grozav, preluând la greu elemente din Zombieland şi Matrix şi adaptându-le scenariului cu vampiri.
Totuşi, dacă te ştii pasionat de colţi, noapte, lilieci şi usturoi, filmul în discuţie este de bifat. Imaginile sunt frumoase şi distribuţia atrăgătoare, ritmul e alert iar ideea de societate umană adaptată complet vieţii vampireşti este una foarte interesantă.
Let’s measure up some social media!
At first, you might be asking yourselves ,,why the f**k is the chick bloggin’ in English”, anyway?! Well, there is an explanation for that, just that I won’t share it today. Maybe it’s because social media is international and I sometimes do my social networking in English. And this post is all about social media. Or maybe I just feel like speaking English for a while. Once in a while. Anyway, kids, it’s English hours today, and we’re gonna talk a little bit about social media.
I basically live a part of my life in social media and that is no secret. Yet, what you might not be aware of is that lately I’ve been trying to take this further and go pro with it. In October, for example, I’ve been social networking for quite a big brand. For a few months. It was a good exercise – for both me and the brand. I saw a lot of ,,what might happen if” and ,,what’s not gonna happen even if” happening. And trust me, that was some interesting shit.
Then, later on, I kept pitching even some more for social media activities.
Conclusion? Whenever you’re gonna try and explain a potential client what benefits would social media bring into his brand’s life, he’s gonna nod and say ,,ok. what about ROI?”. What does ROI mean, anyways, besides ,,king” in French and ,,large group of bees” in Romanian? – you might ask. Well, R.O.I.=Return On Investment. In other means, the client would always ask – ,,how on earth will I get my money back and even get a profit out of it?”. Sure, it’s nice to have 5000 friends on Facebook and groovy tweets all day long, but as long as this actions won’t translate into cash, well… we’d have what some might call ,,a nice waste of time”. ‘ Cause it’s business, baby. Not love. And no company- small or big – would be eager to invest money in having ,,fb friends”.
So – is ROI important for the social media? Sure it is. Can you measure social media results? Yes. Is it difficult? Well – I won’t call it ,,difficult”, but it surely takes some time. What I learned from my last experiences is that in order to have good results, social media must be taken seriously, and – most important - needs a lot of patience. So,dear social media ,,experts”, stop promising thousands of friends and a nice chat with clients! In terms of business, media measurments = 0. Go further and talk to your client about increasing online sales, even offline, providing great customer service and increasing branding. Put up some timelines. Organise! And dear client, don’t expect ROI over night. Social media is like a prodigy. Like…Einstein (did you know the guy hasn’t talked ’till he was 3 and he was considered a bit retarded and antisocial in school?). It takes a lot of time and care, but when the time comes, it will reward you in ways you’ve never dreamed about. And the word you use to open his mind to the world is – PATIENCE.
As far as my experience’s concerned, small companies are more flexible, thus they adjust easier to the speed of communication, to the lack of classical marketing limitations, to public reaction and interaction of the online environment. Bigger companies move harder. They have a lot of restraints, a lot of people who need approving every move in social media, every tweet or status, making things happening a lot harder or not happen at all. This is why working with bigger companies in social media needs better setting up. Strict timelines, clear objectives. Reasonable ones, because things will never happen overnight. Neither in 2 weeks. And not even in 2 months, not if every picture posted on your facebook wall needs at least 3 days of approval.
Bottom line – be careful what you’re promising to your client. Size does matter. Stay away from media figures. Go to sales, PR, costumer service and branding stats in defining your objectives. Set up timelines. Stick to them. Be patient. Don’t give up. Believe. Communicate.
To make things even more clear, I’ll embed here a short presentation I found here the other days, scouting for social media stuff:
Turma scapă…ăăă…vede urma. Thriller ovin.
Trebuie neapărat, neapărat, dar neapărat de tot să citiţi cartea asta. Tre-bu-ie. O am de bibliotecă de un an jumate şi am tot zis că mă apuc serios de ea. Şi m-am apucat. Şi n-am mai lăsat-o. E geniala, brilliant, super, beton, marfă, ţuţ, cum să mai zic.
,,Turma vede urma – thriller ovin” (în original Glennkill, foarte bine ales şi titlul -o să vedeţi de ce) e scrisă de o tipă din Germania, de 35 de ani, sub pseudonimul Leonie Swann. Se ştiu foarte puţine despre ea, e unul din autorii ăia foarte misterioşi, dar ce pot să vă zic sigur e că trebuie neapărat să citiţi cartea asta. E scrisă excelent, personajele sunt brici (mai ales cele non-umane) şi traducerea e una foarte bună. N-am mai simţit de mult aşa bine o carte aparent de luat la plajă.
Da, e uşurică. Dar atâtea subtilităţi se ascund sub un înveliş satiric că n-ai cum să nu te minunezi. Ce sa mai zic – citiţi-o, citiţi-o, citiţi-oooo 
.
,,Cui îi e cel mai uşor s-o facă de oaie? Evident, ciobanului. Beeeeee! George Glenn, un proprietar de turmă discret şi afectuos, e găsit mort pe pajişte, cu o cazma înfiptî în piept. Întrebările încep să curgă, bănuielile aşijderea. Cin’ să fie, cin’ să fie ucigaşul? Ce minte criminală a urzit pieirea acestui om bun, care le citea mioarelor pagini de literatură universală înainte de culcare şi avea de fiecare dată grijă să le ducă unde era iarba mai multă şi mai grasă? Un veritabil conclav al detectivilor ovini începe să-şi frământe creierii şi să analizeze tot ce poate trece drept urmă, pistă sau indiciu. Mintoasa ţarcului pare să fie Miss Maple, o oaie deprinsă cu meşteşugul cugetării, despre care umblă vorba că are fler de copoi şi ascuţime de savant. O secondează, pe diverse trepte ale ierarhiei ovine, Sir Ritchfield, berbecul-şef îndrăgostit de – zi-i pe nume – spiritul de turmă, Othello cel fâşneţ (şi, să fim sinceri, destul de negru), Mopple the Whale, un mâncău nestăpânit, impulsivul Ramses, Melmoth cel misterios, blânda Cordelia sau Willow cea temătoare. Până la urma şarada se dezleagă, deşi la început oile arată cu copita spre cine nu trebuie.”
Povestind Bucureştiul, acum pe Charity Gift
Când a apărut volumul de povestiri bucureştene toţi cunoscuţii m-au întrebat unde pot găsi un exemplar. Asta e 1.
2. ‘ştiţi cred deja de Charity Gift.
(Ce nu ştiţi este că) 3. am împrietenit Povestind cu Charity, iar ce a rezultat se poate vedea aici, tan tan taaaaan.
So – de încă mai sunteţi curioşi în legătură cu paginile lucioase şi ilustrate ale cărţuliei cu taximetrişti, bănci, tramvaie, autobuze, lacrimi, regine şi alte alea – ştiţi ce aveţi de făcut. În afară de asta, 10% din preţ se duce către organizaţia Terra Mileniul III, prin intermediul Charity Gift. Şi repede, ca nu ştiu câte exemplare sunt…
Cât despre Povestind Bucureştiul, vedeţi că-i în derulare un proiect nou, tare interesant. Sunt în căutarea unui PoveZid. Măh, da’ şi dacă-l găsesc…
