E aproape două
…noaptea. Am baut ceva vin. Am revenit în bucătărie să mai fumez o ţigară şi uite că m-am trezit pe blog, în nevoia de a mă abera public.
Mi-e bine şi cam atât. Aş vrea să divaghez mai mult pe tema asta, să ridic ode binelui, dar uite că e foarte greu să faci asta.
De mâine mă apuc să scriu romanul ăla. Deal? Deal.
Un cântecel de noapte-bună. Sorbim uşurel din ţigară şi mergem la patul încălzit de el…
The Hurt Locker -NO
M-am trezit la şapte. Treburi importante, importante monşer, de au durat până pe la unsprezece şi jumătate trecute fix. Până am ajuns acasă, s-a tot făcut aproape unu.
Şi a urmat disputa Hurt Locker. Aici urma un paragraf lung, însă l-am şters. Pot rezuma totul aşa:
-motive pentru care mi-a plăcut Hurt Locker – e regizat de o femeie, aşadar rezonez; mă bucur că n-a luat Avatar, deja mi se părea prea mult Globu’. Like – ok, e un 3D de picat plombe, da’ nu e de Oscar pentru cel mai bun film. Sau regie.
-motive pentru care nu mi-a plăcut Hurt Locker – NU MI-A PLĂCUT. m-a plictisit de moarte, mi-am verificat toate cele – mail, facebook, twitter, sms, totototototo, doar doar trece mai repede.
În concluzie – NU mi-a plăcut. Nu mă pot forţa să-mi placă un film doar pentru că e regizat de o gagică şi pentru că a bătut desenul animat pe care toată lumea spera să nu-l vadă ultrapremiat. Nu mi-a plăcut neam! Şi pentru cine spune că nu mi-a plăcut pentru că nu e pentru femei pentru că e cu război, o să vă trimit la prietenii voştri de tabără care spun că filmul e megatare tocmai pentru că războiul e doar un context. Trust me, I saw that. Nu-s idioată sau ceva. Doar că pe bune că orele de duminică noaptea, de pe ProTV mi s-au părut irosite. What’s in it for me? Efecte speciale? – Come on. O lecţie de viaţă despre alegeri şi despre condiţia de muritor – I’ve seen much better. Razboiul arătat altfel? M…next. Enterteinment? None. Plictiseală? Tone.
Aşa. Am trecut de asta. De gustibus, de gustibus. Eu nu mai încerc să vă zic că e o plictiseală sinistră şi voi nu încercaţi să mă mai convingeţi că e filmul secolului. Deal? 
Booon. Altfel, azi mi-am tras biclă pliabilă roşie de la concursu’ metropotam. Dupa care am făcut rezervare la un hotel din Lisabona, ca să primesc următorul mesaj:
,,Stimata dna. Radulescu,
mi-am permis sa va raspund in limba romana, pentru a va aduce la cunostinta ca o sa aveti aici in Lisabona tot sprijinul pe care-l poate oferi un compatriot.
In legatura cu rezerva dvs., o sa aveti la dispozitie o camera cu pat matrimonial, baie privata, aer conditionat si TV, inclusiv micul dejun.
Pentru alte informatii, puteti utiliza aceasta adresa de email pentru a intreba.
Multumesc pentru atentie.
XXXXXXXX”
That was cute. Şi – frate, suntem peste TOT!
Cam atât. Cred că-i suficient pentru o singură zi.
Noapte bună.
Noutăţi
Pe rând – Shutter Island, Casablanca,Interbelico, Control, Sâmbătă-Duminică-Luni, An Education, Hurt Locker.
Shutter Island – recomand. Clasic, but still alive. Tocmai am citit un tweet care spunea despre film că e ,,cel mai prost din viaţa mea”. Nu a mea, a celui de pe twitter. Hm. Asta nu face decât să întărească afirmaţia mea, trust me… . M-am prins care-i şpilu’ de pe la sfert şi restul filmului n-am făcut decât să torn spoilere în urechea însoţitorului. Ehz… totuşi asta nu mi-a stricat distracţia – am stat cu ochii mari să văd dacă am avut dreptate. Damn I’m good…
Casablanca – locul cu ceaiul la 3 lei şi prăjituri d-alea de care ne e dor tuturor. Am fost acolo vineri, cu fetele de la Charity Gift. Ah, btw, de vă doriţi voluntar, de credeţi că puteţi ajuta cu ceva, nu pregetaţi să mă anunţaţi, wherever you are. Treaba merge mostly online, aşadar geografia nu se va pune în calea fericirii noastre.
După Casablanca am dat o tură prin Interbelico şi mai apoi Control, să turnăm nişte pizza dar şi alcool peste prăjiturele.
Duminică – teatru. ,,Sâmbătă, Duminică, Luni” – la Amfiteatrul Naţionalului. Piesa uşurică, cu distribuţie grea. Numai bine pentru un sfârşit de weekend. Acasă am stat să mă holbez la Hurt Locker, pe ProTV. Call me stupid, dar nu înţeleg why so many Oscars. Aproape că îmi pare rău că l-a luat pe Avatar. And – FOR THE RECORD – eu am ţinut cu Inglorious Basterds.
Uitasem de ..An Education” – film uşurel englezesc, dulce-amărui, cu muzică franţuzească şi suspine. De văzut neapărat neapărat. Frumos, frumos, I tell you.
Azi – o problemă de principiu. De coloană vertebrală. Zic că am făcut alegerea corectă. Rămâne de văzut.
Am înaintea mea o săptămână complicată. Intense activităţi muncitoreşti azi şi mâine, şedinţă importantă miercuri, întâlnire cu pisicile cu guler de dantelă miercuri seara, o vizită la medic joi (I’m ok, just checking).
Şi agenda rămâne deschisă…
Cu aer albastru la Lisabona
Acum câteva zile am luat decizia să tragem o vizită externă. O Veneţie, o Londră, o ceva. Şi taman pe când ne sfătuiam, aflăm de happy hours de la Blue Air. Numa’ bine. Cum se poate mai bine. Alegem şi destinaţia, entuziasm, tot.
Aşa că ieri am început sa …încerc. Eroare, eroare, eroare, cardu’ nu e bun, tranzacţia nu e bună. De unde naiba, că am cumpărat de atâtea ori cu el… Sun la bancă – nu doamnă, cardu’ e ok, e de la ei. Bon.
Ajung acas, luam d-ale gurii, mă gândeam că mai încerc de la domiciliu. Când primesc vestea şi ideea totodată că/să mergem direct la plaza, la ei la magazin. Bine, mergem.
Ajungem la magazin – coadă. Cum să zic…o coadă medie. 20 persoane. Şi dacă te gândeşti că majoritatea erau cuplaţi câte doi – trei in forma de gramada, chiar nu erau extrem de mulţi. Ceasul – 18.20. Oră de închidere magazin – 22.00. Io zic că prindem, şi eu, bon, stăm. Băi nene, stăteam şi ne zgâiam cum stăteau aia înuntru câte 20-30 de minute: ,,Heh, ofertă ziceţi, ă? Ce chestie…tare, dom’le… off, unde sa mergem, unde. Nu avem creier să ne gândim de acasă, aşa că ne gândim acum, în magazin. Ce, nu e cool? Ia, ce oferte aveţi? Da’ broşuri nu ne daţi? Da’ când să mergem…?! Să sunăm şi la Mimi, şi la Tanţi” şi tot aşa. În timp ce gloata de afară observa cu stupoare cum se scurg zecile de minute.
Două ore şi jumătate mai târziu, din cele 20 de persoane de la start eram încă 12. Şi încă noi eram ,,ăia din faţă”, că în spate se deşirase un codălău de mamă-mamă. Şi – interesant mecanism – solidaserăm împotriva inamicului comun. Circula informaţia, se suna acasă să se întrebe cum mai merge treaba cu internetul, se făceau calcule. Pe mine m-a lăsat un domn să stau pe unul dintre cele 3 scaune ,,de aşteptare”. M-a văzut ,,că am figură nefericită”. Păi aveam! După un calcul elementar, nu aveam cum să prindem bilete nici dacă magazinul ar fi rămas deschis până la 12.
Între timp un bodyguard cu o figură incredibil de sugestivă (în sens rău) dădea târcoale şi striga la blonduţa de la ghişeu: ,,SPUNELE CĂ LA ZECE SE ÎNCHIDE!” (nu cred că ar şti să folosească cratima). Aia săraca: ,,măh, tu nu înţelegi că nu pot să ies de aici?!”.
Lângă mine, pe alt scaun de aşteptare, o fată destul de răcită. Scoate laptopul, zic să-l scot şi eu să mai încerc. Tot Lenovo? Tot. Lucrezi la IBM? Nu. Bon. Aţi reuşit? Nu ştim, acum încercăm. Ne lăsaţi şi pe noi după aia dacă merge? Sigur.
Între timp, magic was happening. Mergeau oamenii ca pe bandă rulanta! Până să se aşeze pe scaun: ,,bunăseara4adulţi1copilvalencia4iunieplecare22iunieîntoarcereplătesccueuro”. Încă câteva minute blestemate în care fata de la ghişeu scria de mâna toate facturile şi restul. Verifica datele. Erau corecte. Secundarele plescăiau. Ovaţii de pe margine – aţi reuşit? da! felicitari!bafta! etc. O tentă de invidie de la audienţă, dar în acelaşi timp bucurie că a mai reuşit cineva. Ce să mai, eram o echipă, mai ceva ca pe vremea comunismului.
Mai intra câte unu’ – ,,ce se dă? cât e oferta? ce ofertă?”. De pe margine – ,,n-o mai ţineţi de vorbă!!”. Şi brusc oamenii de la coadă se transformau în birou de informaţii. Ştiau tot – preţuri, durată promoţie, destinaţii, ştiri meteo etc
Am luat bilete la 10 fără 10.
Mergem la Lisabona.
‘Bout Happiness
La domnu’Kul acasă am găsit TED-ul ăsta despre fericire. Despre diferenţa dintre experienţe şi amintiri, mai exact. Foarte, foarte interesant.
Analogiile cu colonoscopia comparată şi cu înregistrarea concertului sunt foarte…bune, însă ce mi-a plăcut cel mai mult (firesc, dacă stăm să ne gândim la felul în care sunt construite prezentările în general) a fost finalul. Cel cu oamenii din Ohio care cred ca în California oamenii sunt mai fericiţi, datorită climatului. Unii dintre ei se şi mută acolo, tocmai datorită convingerii că în California vor fi mai fericiţi decât în altă parte. Ce se întâmplă însă, la nivel de experienţă, e că nu sunt mai fericiţi. Însă the other self le spune că ar trebui să fie mai fericiţi, aşa că sunt convinşi că sunt mai fericiţi. Mai ales când se gândesc cât de proastă trebuie să fie vremea în Ohio. Made my evening, mai ales că încercasem să expun exact aceeaşi teorie cu alte cuvinte şi alte analogii, mult mai puţin reuşite, o parte bună din seară…Acum măcar voi avea argumente ceva mai savante când am să încerc din nou să port discuţia asta cu cineva…
Mărţişor, mărţişor!
În afară de ce vedeţi în poză, am mai bucătărit două marţişoare speciale, pentru Luciana şi Mădăluna, pe care din păcate n-am apucat să le fotografiez corespunzător.
Mărţişorul pe care îl ofer aici, însă, este acesta:
Plus ştirea că pe site-ul Bob Dylan la 2 iunie scrie Bucureşti. Dar asta probabil că ştiaţi deja.
Pe doamna cu mărţişorul – adicătelea Maria Răducanu – o găsim în concert cu Maxim Belciug pe 14 martie la Gyuri’s Pub – undeva prin zona Nerva Traian (o stradă oarecum paralelă, Antastasie Panu).
S-aveţi primăvară frumoasă!
Madama Fluture, repede, cât e proaspăt
Daaa, iar la operăăă. Madama Butterfly – şi să vă zic repede dacă să vă duceţi au ba.
Madama Butterfly pe care am prins-o eu în seara asta, adică Madeleine Pascu, e de ascultat. Frumos, un singur rateu. Nu vi-l recomand, însă, pe Gabriel Năstase în Pinkerton. Şi cred că nu-l recomand în nimic (poate vine şi mă bate). Culmea, este vedeta afişului, se pare. Well, mie nu îmi place cum îi sună vocea, cea elogiată pe youtube sau în altă parte. Are un timbru neplăcut, se optinteşte parcă. Pe înalte se duce bine, în rest însă…În fine, poate de gustibus… însă rolurile secundare – Vicenţiu Ţăranu (Sharpless) şi Lucian Corchiş (Yamadori) mi-au plăcut tare mult. Pe Vicenţiu Ţăranu l-am mai prins şi într-o Traviata şi mi-a plăcut mult, mult, deşi domniţa era TAARE prost aleasă. Nu mai ştiu cine era, şi nici nu vreau să-mi amintesc. Deh, aşa e cu baritonii aştia, au mai puţină glorie decât tenorii.
Din fericire, Pinkerton se dă la fund după primul act, abandonând gheişa inconştientă repudiată de familie din cauza lui practic, aşadar te poţi bucura pe deplin de muzică după pauză.
Ce mai e frumos la Madama Butterfly – decorurile. Chiar frumos, bravo. Mult peste Traviata. Şi mi-a mai plăcut Mihaela Işpan as Suzuki, deşi înţeleg din ce distribuţii văd pe net, că-i o partitura destul de nouă pentru ea.
Overall, e de mers.:) O alegere foarte bună pentru girls evening out.
E fantastic
…cum se leagă uneori lucrurile între ele, parca ar fi prinse cu un fir invizibil. De pildă o idee de a merge la o lansare de carte, o lansare anume – deşi nu prea merg la lansări de carte, un e-mail neaşteptat şi un comentariu la fel de neaşteptat şi de plăcut pe facebook. Aparent fără nicio legătură una cu alta. Da’ uite că totuşi e una 
. Mare.
It’s magic, I’m telling you. Sau poate am eu ochelari speciali şi văd magie peste tot.
Nu ştiu ce mi-a venit
Dar îmi vine aşa, să inşir mulţumiri către o grămadă de oameni. Îmi vine greu să cred că alţi oameni au prieteni aşa cum am eu. Poate că şi alţi oameni au, însă lăsaţi-mă să-mi fac damblaua.
Nimeni nu are prieteni cum e Luciana, care de fiecare dată când dau de belea încearcă să mă scoată. Care de fiecare dată când am complexe mofturoase încearcă să-mi explice că-s aşa o femeie nemaipomenită. Şi care ar încasa mai orice papară în locul meu, numai să mă vadă liniştită.
Cum e Radu, care îmi înţelege toate ieşirile necuvenite. Care a ţinut să mă păstreze prietenă, deşi eu n-am făcut decât să-i critic toate mişcările şi alegerile.
Cum e Nicu, care mă suportă EXACT aşa cum sunt de muuuulţi ani. Mai exact vreo 21.
Cum e Clara, care îmi e încă prietenă după atâta vreme, deşi ar fi fost atâta timp la mijloc care să ne despartă. Şi atâtea lucruri în ne-comun.
Cum sunt Gabi şi Alexandra, care m-au susţinut şi ca client service, şi ca prietene în orice nebunie pe care am întreprins-o. Oricât de absurd ar fi sunat.
Cum e Mădă care, deşi e foarte pragmatică şi înfiptă în realitate, a încercat mereu să mă înţeleagă şi să mă susţină, deşi probabil multe idei ale mele par (şi chiar sunt) nerealiste. (nu uit seara aia în care ai dormit cu mine, precedată de ziua în care practic m-ai convins să mănânc).
Cum e Andrei, cu care am umblat într-un început de toamnă după cumpărături. In Carrefour. Şi Ikea. În maşina-balon.
Cum e Lili, pe care o ştiu de atâta vreme. Cu care aparent nu am nimic în comun, şi care totuşi m-a ajutat de atatea ori cât nu pot număra pe degetele de la multe mâini.
Cum e Bogdănel, care a mers cu mine in Ikea într-o dumincă, deşi nu avea nimic de cumpărat. Care m-ar ajuta, dacă ar putea, la orice oră din zi sau din noapte.
Cum e Raluca, care a venit iarna cu maşina plină de zăpadă ca să-mi aduca cadou nişte ciorăpei.
Cum e vară-mea cu care am copilărit, şi care ştiu că deşi mă consideră nebună, m-ar susţine oricând, în orice.
Cum e Irina, cu care am schimbat mii de vorbe pe messenger, pe care am învaţat-o să facă pui cu parmezan, şi pe care o consider prietenă dragă. Pentru că merită, chiar mai mult decât ar crede.
Cum sunt Graţiela şi Cristina. Şi a lor Portugalie, şi a lor casă, plus seara din Control cu full menu de la McDonalds. Şi cele 3 şiraguri de mărgele.
Şi problema e că numărătoarea poate duce până foarte departe. Şi mi-e tare teama că uit oameni importanţi. Cum e Ioana care mi-a oferit o mânuţă de ajutor când aveam mai multă nevoie, plus un împrumut substanţial complet nemeritat. Sau Alina, a cărei prietenie a apărut din senin . Cum e Vero, la a cărei nuntă m-am dus deşi n-am schimbat o vorbă în facultate. Care mi-a adus alţi prieteni valoroşi. Cum e Silvia, din Dusseldorf şi cum e Silvia din al ei New York, care e cea mai tare parteneră de distracţie, în compania căreia am trecut din agonie în extaz (şi invers) de pe tereasa de la Spitalul Universitar şi pâna la terasa de la MNAC. Şi Tea, şi sunteţti mulţi, măi, mulţi tare. Cum să vă adun eu pe toţi?!
Tocmai asta e problema…
Leti, pe care o preţuiesc mult, şi cu care am împărţit multe seri triste şi vesele, aşteptate şi neaşteptate. Cu care am învăţat cum e să nu-i judeci pe cei din jur.
Miruna, despre care pot spune multe şi în acelaşi timp nu pot spune multe. Miruna e aparte. Mi-a făcut onoare prânzul din Cişmigiu, doamnă, cu tot cu vânătorul de raţe.
Crina, care m-a găzduit în Bruxelles, şi care mi-a suportat smiorcăielile de nerealistă nebună.
Ce să mai zic de Nicoleta, care abia mă cunoaşte după câteva tastări de messenger, şi deja mi-a dăruit o listă de cosmeticale glamour, plus o carte pe care am cedat-o la rândul meu noului culturist – Nicu?
Am multe, multe nume pe care ar trebui să le înşir acum aici, în mulţumirile astea ca de Oscar. Bogdan, Ioana, Adinuţa-Albinuţa, Octav şi Bianca, Pedro, Elena, Alina, şi nu îmi vin acum în minte toţi cei care mi-au îmbogăţit existenţa cu o bucăţică din personalitatea lor.
Evident că cel mai mult din lume îmi vine să mulţumesc omului de lângă mine, care mă iubeşte complet, cu tot ce sunt şi nu sunt.
Revin cu date mai concrete.
Până atunci, aveţi cu toţii melodia asta de la mine:
